Oameni hăituiţi, bătuţi, torturaţi, omorâţi. Iar ucigaşii au scăpat, în uralele mulţimilor de la acea vreme, sub privirile unui stat mai mult decât îngăduitor cu violenţele asupra cetăţenilor săi. Pentru că n-am învăţat din istorie ori cunoaştem doar puţin din ea sau alegem să credem doar ce ne convine, riscăm s-o repetăm.
Într-un interviu exclusiv pentru Antena 3 CNN, istoricul Adrian Cioflâncă, director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, a vorbit despre ororile comise de Mişcarea Legionară, despre extremismul zilelor noastre şi de ce alegerea lui Călin Georgescu „ar însemna sfârșitul statului român”.
Cum s-a transformat extremismul ultimilor ani în România
Reporter: Cât de periculos este ca, în 2024, să existe români care susțin ideologia legionară? Există riscuri de normalizare a extremismului?
Adrian Cioflâncă: Da. Germania a trecut prin aceeași poveste, după condamnarea nazismului, au urmat normalizarea și resurgența. În România, după ce naționalismul și-a făcut de cap în primul deceniu postcomunist, fiind încurajat de la cel mai înalt nivel politic și instituțional, a urmat în recul, ca urmarea a conformării la criteriile politice de aderare la UE și NATO, care implicau, după cum spunea un istoric, și conformarea nu doar la un acquis comunitar, ci și la un „acquis” istoric.
Prin legislație, negarea Holocaustului și exprimarea de poziții antisemite, legionare, au devenit ilegale. Asumarea de către statul român a Raportului final al Comisiei Wiesel a făcut ca negaționismul să devină inacceptabil la nivel politic și intelectual. Totuși, acest tabu a fost atacat tot mai des în ultimii zece ani, ori direct, ori prin diferite campanii publice naționaliste și ultraconservatoare.
Extremismul ultimilor ani a hibridat mituri istorice (protocronismul, dacismul, victimizarea antioccidentală) și idei naționaliste, antisemite, rasiste, ultraconservatoare, conspiraționiste, anti-experți și anti-știință (anti-vaccin, de exemplu), anti-moderne, anti-ecologie, anti-corectitudine politică etc. Extrema-dreaptă este atât de eterogenă, proteică și histrionică încât este greu de înțeles.
Într-o țară în care discursul istoric a fost dominat, în toată perioada modernă, de paradigma naționalistă și în care adevărurile canonice s-au schimbat de mai multe ori în funcție de schimbări politice, bântuie ideea că există adevăruri paralele și contraculturi care sunt persecutate și ascunse.
Canonul democratic și pro-occidental practicat de o bună parte a statului și a societății este contestat de o altă parte care consideră că acesta nu-i servește interesele. Mereu a fost așa, după 1989, dar ponderile celor două tabere s-au schimbat de-a lungul vremii. Tabăra radicală profită de ascensiunea dictatorilor, populiștilor și a extremei drepte în întreaga lume, de reculul democrațiilor, de războiul de la estul României și de numeroasele focare de tensiune din lume. Într-o situație de criză, acțiunea unei minorități poate avea efecte care îi depășesc puterile din timpuri normale.
