În iunie 1990, România a fost zguduită de violența unor români împotriva altor români. Actele aberante încurajate, chiar instigate, de puterea politică au marcat începutul post-comunist al României. Au trecut 30 de ani. Trei decenii, șase cincinale, o generație, previziunea lui Brucan. Am ieșit din zona de pericol? Putem răsufla ușurați, fiind cu o generație mai buni?
Iata opiniile exprimate pentru www.truestoryproject.ro
Liliana Popescu, Prorector al SNSPA:
Mineriada – o zvâcnire dureroasă a agoniei fostului regim. Păstorită de domnul Ion Iliescu, președinte proaspăt uns în iunie 1990 și cu mare legitimitate (votat de 85%) – ghinion pentru cetățenii care purtau blugi, aveau barbă sau care își exprimau fățiș opoziția față de noua conducere. După 30 de ani, avem un președinte de etnie germană, mai multe partide importante, dintre care două cu longevitate mare, avem democrație (pentru care luptăm continuu), avem capitalism. Suntem la periferia lumii euroatlantice afluente, a cărei dominație globală este atacată de puterea economică emergentă chineză, în conjuncție cu politica externă ofensivă rusească. Conjuncturile internaționale au contat în 1990 la fel cum contează și în 2020. O țară medie-mică, cum e România, are nevoie să navigheze apele tulburi ale conflictelor care se întâmplă deasupra noastră. Reziliența e una dintre caracteristicile cele mai valoroase ale românilor. O mai mare încredere în propriile forțe ne-ar face mult bine.
Mălina Mîndruțescu, masterandă în terorism și violență politică la University of St Andrews:
Evenimentele din iunie 1990 rămân impregnate în memoria colectivă a României nu doar ca o amintire sumbră a unor vremuri tulburi, dar și ca o reiterație a puterii populismului în detrimentul democrației. Vedem această tendință peste tot în jurul nostru: mișcări anti occident, acte de violență împotriva minorităților, promovarea extremismului de dreapta și, nu în ultimul rând, ascensiunea unor lideri care folosesc retorica politică drept dogmă de guvernare. Mineriada ar fi trebuit să fie o lecție pentru cum un guvern nu trebuie să procedeze în raport cu cetățenii săi, însă variații ale unui guvern care nu are limite pentru a își menține puterea pare să fie constanța istoriei politice de prea mult timp. Răzvrătirea împotriva elitelor și manipularea unei clase dezavantajate pentru a le întoarce una împotriva celeilalte poate în același timp să fi fost Mineriada, sau Brexit, sau alegerea lui Trump sau politicile lui Viktor Orban sau Putin sau Erdogan. A uni oamenii în jurul unei cauze care are ura ca numitor comun este mult mai ușor decât a-i uni în jurul binelui. În 30 de ani, poate memoria colectivă a generației viitoare va fi în jurul binelui, nu a urii, dar asta tot de noi, oamenii, depinde.
Alina Inayeh, Director German Marshall Fund, Biroul București:
În 1990, studentă la Geologie fiind, am văzut în direct și mult prea de aproape minerii și acțiunile lor. Scenele acelea de violență nu pot fi uitate ușor, nici sentimentul de frică în fața iraționalității dusă la extrem. Dar mă trec fiorii la amintirea nu a minerilor, ci a celor care îi încurajau – cetățeni simpli (majoritatea), care aplaudau și încurajau violența împotriva celor care aveau tupeul să se poarte și să gândească altfel decât ei. Au trecut treizeci de ani și noi încă nu am scăpat de violența împotriva “celorlalți” – cei de altă opinie, altă etnie, altă orientare sexuală. Regăsesc această violență, atât verbală cât și fizică, la proteste, în social media, în mainstream media, în interacțiunile sociale și chiar, cel mai îngrijorător, în jocurile copiilor. Ne lăsăm în continuare divizați pe aproape orice subiect, atât de propriile emoții cât și de actori abili, uitând că o națiune divizată este mai vulnerabilă și mai ușor de manipulat. Am progresat incontestabil ca țară, dar, ca societate, nu am scăpat de mentalitatea “cine nu este cu noi este împotriva noastră” și nici de datul la gioale.
Radu Tudor, analist militar și jurnalist:
Mineriada de acum 30 de ani a marcat un precedent periculos: folosirea instituțiilor de forță împotriva adversarilor politici. Prezența în Piața Universității atunci a unor instituții de siguranță națională, cu misiunea clară de a direcționa represiunea asupra partidelor istorice, a trezit amintiri extrem de neplăcute de la instaurarea comunismului prin forță după al 2 lea Război Mondial. Și a generat apoi un obicei extrem de păcătos, un soi de umbră securistă după căderea comunismului de care n-am reușit să scăpăm până de curând. Din momentul 13 iunie 1990 societatea a rămas profund divizată. Conflictul politic rămâne marcat de asperități ne-occidentale, incidente grave, limbaj dur și chiar folosirea unor instituții ale statului împotriva adversarului politic. Disputa pro și contra, altfel sănătoasă într-o democrație, a căpătat la noi, din iunie 1990, accentele unor răzbunări și permanente răfuieli personale și nu a unei necesare confruntări de idei. Trăim încă în umbra confruntărilor de tip “ba pe-a mă-tii” în loc să fructificăm intelectual o confruntare de idei benefică țării.
Dan Andronache, consultant în Psihologie Socială:
Scenariul nu a fost nou: 13 iunie 1990 a debutat cu arestări ale manifestanților din zona Pieței Universității, apoi în zona manifestației anticomuniste au apărut muncitori susținători ai guvernării, inițial fără contacte violente cu mulțimea prezentă. Înregistrările audio dovedesc că incendierile din zonă au fost provocate de forțele de ordine pentru a avea o motivație suficientă a acțiunilor ulterioare, inițiate prin apelul televizat al lui Ion Iliescu către “toate forțele conștiente și responsabile… de a apăra democrația atât de greu cucerită”. În aceeași seară garniturile cu mineri au plecat spre București unde au colaborat cu forțele de ordine pentru reprimarea manifestației. Metodologia de abordare media și strategiile de comunicare din 1990 sunt aceleași cu cele din 1945, ca și cu cele folosite mult mai recent, cu ocazia manifestațiilor anti-guvernamentale. Fake news nu este atât de nou pe cât pare, iar sincopele de educație media ne condamnă la recurența manipulatorie la nivel social. Nu suntem singura națiune în această situație, însă acest fapt nu trebuie să fie o scuză pentru a rămâne o masă de manevră.
Alexa Petre, Program Manager True Story Project:
Imi amintesc frânturi despre mineriadă povestite de ai mei de-a lungul anilor. Bunica mea spunea cu întristare că nu așa trebuia să înceapă o democrație europeană, că am pierdut startul și, mai ales, respectul partenerilor vestici. Înțeleg acum, studiind subiectul și contextul mai obiectiv, că mineriada a fost, practic, un act de terorism. Minerii au fost chemați să rezolve o problemă. Că această ”problemă” era, în fapt, reprezentată de oricine avea plete și barbă și părea un spirit mai liber, arată cât de prost erau înțelese lucrurile la vremea aceea. Nu doar de această masă de manevră care au devenit minerii, ci și de restul oamenilor care au rămas pasivi la un asemenea act de violență. Iar această proastă înțelegere continuă până în zilele noastre. Noi tot așteptăm pe alții să vină să ne rezolve problemele, aplaudăm pe cine urlă mai tare, oricâte neadevăruri ar spune, ne uităm urât la cine este diferit de noi și îi invalidăm automat opinia doar pentru că îl percepem ca fiind altfel. Poate că lecția ar trebui să fie, după atâta timp, că nu contează cât de lung avem părul, important e cât și cum gândim.
Surse foto: World Wide Web
