Centenarul proștilor

Doru Buscu / www.caravencii.ro

Acum un secol, cînd România își dubla suprafața și populația în urma unui război pierdut, cînd norocul reușea să bată împrejurările și să răstoarne vocația noastră de învinși, politica era făcută de oameni educați. Patriotismul își trage concluziile din necesitate și din educație, iar cei peste 500.000 de morți, răniți și dispăruți în război, înainte ca Marea Unire să devină realitate, arată că istoria e recunoscătoare doar dacă i se plătește un preț. Centenarul pe care ne pregătim să-l salutăm prin conflict și dezbinare e un eveniment ce pare să stingherească societatea, s-o deranjeze, s-o oblige, fie și numai pentru o clipă, să-și ridice privirea din ecranul telefonului mobil.

Acum cinzeci de ani, la Jubileu, România arăta mai pregătită pentru ecoul și urmările Marii Uniri. Era o țară în care comunismul începea să placă intelectualității, fiindcă Ceaușescu îi înfruntase pe ruși. Era o țară în care exterminarea elitei începea să fie răscumpărată de mari lucrări hidroenergetice, de mici libertăți politice și alimentare, iar societatea era gata să uite ororile în contul unui optimism industrial și agricol, al unui egalitarism cu rădăcini în sindromul Stockholm. Înainte ca Ceaușescu să devină ceea ce fuseseră toți înaintașii lui staliniști, fotografia din 1968 a României socialiste punea în acord elanul patriotic din 1918 cu progresul și unanimitatea. Exista o continuitate a efortului, cel puțin.

Azi, fotografia României e supraexpusă politic. Imaginea e arsă și distribuită ca atare la concursul foto organizat de Uniunea Europeană. Societatea e împărțită în tabere, deruta și violența sînt faze ale comportamentului general. Deasupra tuturor, impasibili, tronează politicienii – cei mai slabi și mai iresponsabili din agitatul secol scurs. Carența lor majoră e educația. Sînt oameni lipsiți de o educație decentă, de un trecut profesional încurajator, de o cultură generală și de o cultură politică rezonabile. Puterea lor intelectuală e discutabilă, la fel ca existența extratereștrilor, iar capacitatea de a înțelege necesitatea și etica progresului e, în consecință, foarte limitată.

Au înțeles, în schimb, foarte bine foloasele personale ale puterii. Cei care conduc astăzi țara, fiecare de la înălțimea rangului său, au abandonat orice scrupul patriotic și s-au angajat într-o luptă totală pentru extinderea puterii. Unii au folosit majoritatea obținută la urne, alții au folosit armamentul ilegal al instituțiilor de forță. Justiția a fost și ea implicată, iar rezultatul este o societate dezumanizată, scindată în grupuri înverșunate politic, care-și pîndesc inamicul cu colții rînjiți, care insultă la întîmplare și care girează, fiecare, inepția politică a unuia sau altuia dintre lideri. Ca urmare a războiului lipsit de minte pe care Președinția, Guvernul, Parlamentul, Justiția și Serviciile îl duc, România e azi o țară plasată cu mult sub linia ei de respect european și internațional, un stat minimalizat pe nedrept, o economie defavorizată de parteneri și pîndită de lăcomia competitorilor.

Prostia politică e un joc al iluziei. Proștii ajunși în funcții periculoase înghit pe nemestecate sloganuri și angajează energii distrugătoare în numele lor. Cîtă vreme orice pretext s-a dovedit bun pentru a pune la cale un război intern, clasa noastră politică n-a ratat nici unul, de la anticorupție la resurse naturale, de la populism la reformă și de la antirusism la cultul licuricilor. Totul prost înțeles, totul asumat de-a-ndoaselea, totul făcut în contul neputinței politice, agresiv, ignorant, răzbunător.

O țară care-și sărbătorește istoria merită în fruntea ei ceva mai mult decît o adunătură de proști puși pe distrugere. Merită ceva mai mult decît dezbinare socială și stagnare economică. Mai mult ca sigur merită infrastructură, creștere economică, planuri inteligente de dezvoltare și pace socială. Merită o rată de părăsire a teritoriului mai mică și un respect de sine mai mare. Ar fi așa de simplu ca oamenii pe care i-am ales să stea de vorbă despre aceste lucruri. Să-și asume irelevanța lor istorică, nimicul uman pe care îl reprezintă și să își propună, fie și pentru o zi, să își unească voința cu a poporului care le-a așezat sub dos un scaun de catifea. O zi dacă ar cădea de acord asupra viitorului elementar, o singură zi din cele cîteva mii pe care le-au primit cadou, ar exista o speranță. Dar ziua asta se pare că n-a venit. Sîntem atît de jos încît la Bicentenar vom sta sigur mai bine.