Paul Agarici, unul dintre fotografii Revoluției Române, fiul aviatorului Horia Agarici, a murit luni la vârsta de 75 de ani.
Paul Agarici s-a născut pe 4 iulie 1947, de Ziua Americii. Imediat, nou-născutul a fost luat de stat din braţele mamei, moaşă la un spital, şi trimis la casa de copii, fiind considerat fiu de criminal de război, întrucât tatăl său, Horia Agarici, doborâse mai multe avioane sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
scrie Mariana Iancu pe adevarul.ro
În cei 14 ani cât a stat la casa de copii Victoria din Bucureşti, Paul Agarici şi-a văzut tatăl de maximum zece ori: „Mai venea el la mine sau eu mai săream gardul şi mergeam să-l văd. De multe ori îl întrebam: «De ce nu mă iei acasă?». Şi atunci el ofta şi nu ştia cum să-mi explice ca să înţeleg“.
În tot acest timp, tatăl său a colindat toată România şi a fost nevoit să facă diverse meserii pentru a se putea întreţine. A fost contabil pe la o firmă din Periş, dar şi mecanic auto. O vreme s-a ascuns la Mina Altân Tepe din nordul Dobrogei. Ultima dată a lucrat într-o gospodărie agricolă din Slobozia.
Un pantof cu număr 37, celălalt – 40
Copilul nu avea nicio vină. Totuşi, la rândul lui, a stat 14 ani într-o „închisoare“, aşa cum numeşte el casa de copii. „Purtam un pantof cu numărul 37, altul cu numărul 40, un pantof era maro şi altul negru. Până la 14 ani nu am ştiut ce-s alea izmene, fular sau mănuşi. Pentru că nu aveam aşa ceva. Toate cămăşile mele erau cusute la cot şi în pliu era o bucată de material. Cum mai creşteam, cum îmi dădeau drumul la cusătură şi se lungea şi mâneca. Era diferenţă de culoare. Dar eu aşa am crescut“, rememora bărbatul anii de groază ai copilăriei sale.
Până la 14 ani nu a ştiut ce-i aia apă caldă: „Noi îi ziceam casei de copii Doftana. Într-un dormitor eram 165 de copii, iar alături erau cei pe care noi îi numeam «pişăcioşi», adică cei care nu se puteau îngriji singuri“.
„Nu condamn pe nimeni“
Paul Agarici spune că 99% din copiii pe care i-a avut alături sunt acum la închisoare şi doar ADN-ul moştenit de la părinţi l-a salvat. Cu toate acestea, Paul Agarici spunea că nu condamnă pe nimeni: „E viaţa mea. Aşa cum a fost ea. Am trăit-o cu demnitate“.
După ce a scăpat de casa de copii, a repetat clasa a VII-a şi a urmat liceele „Ion Luca Caragiale“ şi „Şincai“. A învăţat pe rupte pentru a recupera anii din leagăn.
A urmat cursurile Facultăţii de Filologie – limba şi literatura română şi secundar limba franceză. În anii ’70 a făcut primele fotografii, iar după şapte ani a devenit primul profesor de tehnică şi artă fotografică din România, la Şcoala Populară de Artă.
Din anul 1979 a intrat în presă. A început ca fotoreporter la Contemporanul, iar din 1982 a fost luat de Adrian Păunescu la „Flacăra“. Ulterior a lucrat la alte ziare importante. Spune mândru că nu a fost niciodată membru PCR. „Nici măcar la redacţia «Flacăra», unde era obligatoriu. M-au lăsat în pace pentru că eram un bun fotoreporter“, spunea Paul Agarici.
Cum a trăit Revoluția
În decembrie 1989, Paul Agarici, fiul aviatorului Horia Agarici, supranumit „salvatorul Constanței“ era fotoreporter la revista „Flacăra“. A plecat în mijlocul Revoluţiei cu aparatul de fotografiat şi cu 30 de filme şi a reuşit să imortalizeze unele dintre cele mai importante momente petrecute în acele zile tulburi la Bucureşti.
Paul Agarici a rememorat pentru „Adevărul“ cum a ajuns să fotografieze Revoluţia din 1989. „Pe 21 decembrie, m-a sunat acasă redactorul-şef interimar al revistei (n.r. – Flacăra), Arsenie Nicolae. Ştiam de baricada de la Inter, dar mai întâi am trecut pe la Mecanică Fină, acolo unde, aflasem, că era un miting al muncitorilor împotriva «huliganilor». Culmea, cu puţin timp înainte, fabrica fusese vizitată de Nicolae Ceauşescu şi cu această ocazie se cumpărase un covor persan, iar în aer se dăduse cu odorizante. Am urcat cu un lift de marfă la etajul 1, unde era Secţia de ceasuri Orex, unde era o situaţie tensionată. Apoi, m-am oprit la Suveica pe lângă Teiul Doamnei, din cartierul Colentina. Lumea vocifera puternic. Era senzaţia unui cutremur“, își amintea Paul Agarici.
A doua zi, pe 22 decembrie, a plecat pe străzi la 7.00 dimineaţa. A întâlnit în drum tineri care veneau dinspre Plumbuita care legaseră un cearceaf de două beţe pe care scriseseră: „Ceauşescu înrăit pe copii i-a omorât“. O altă masă mare de oameni venea de la fabrica de ţevi sudate, o fabrică de la marginea Bucureştiului. S-a luat după ei şi după tinerii care îngroşaseră rândurile manifestanţilor, cu toţii îndreptându-se spre Intercontinental. „Era o coloană lată cât tot bulevardul. Nu mai trecea nicio maşină. Am ajuns pe Moşilor. Ce m-a frapat? Lume foarte multă. Din când în când, treceau salvări care opreau şi şoferii scoteau mâna pe geam şi făceau semnul victoriei“, povestea Paul Agarici.
Pe drum, la Sala Dalles, mai mulţi tineri s-au pus în faţa camioanelor cu militari şi le-au oprit. Atunci, el a profitat de ocazie şi s-a urcat într-un camion din care a continuat să facă poze pe traseul Cinema Scala – magazinul Eva, Muzeul de Artă. Pe traseu se întâlnea cu foşti elevi de ai săi şi le cerea filme. Aşa se face că nu a rămas descoperit din acest punct de vedere. „Asta a fost salvarea mea“, spunea el.
Tot în acele zile ale Revoluţiei, a trăit scene de-a dreptul înfiorătoare. A întâlnit un bărbat care îşi căuta cu disperare copilul. Viu sau mort. Atunci, Paul Agarici s-a rugat de şeful de la Morgă să îl lase pe bărbat să se uite la morţii necunoscuţi. Aşa şi-a găsit omul băiatul, Eugen Micu, împuşcat în cap. „A fost o tragedie. L-au pus pe tată să scoată cadavrul copilului în braţe şi să-l bage într-o maşină să îl ducă acasă. Dacă nu l-ar fi recunoscut, probabil că îl duceau la crematoriu“, rememora el acele clipe cumplite.
Locul unde s-au făcut trei guverne
A ajuns la Comitetul Central la jumătate de oră după ce Nicolae şi Elena Ceauşescu dispăruseră cu elicopterul. „M-am uitat la balcon şi am văzut vreo trei-patru oameni. Printre ei se afla şi Nicolae Dide, care fusese cascador şi făcuse parte din echipa lui Sergiu Nicolaescu. M-a recunoscut şi, când i-am făcut semn că vreau şi eu să intru, a făcut un semn militarului de jos şi aşa am putut să trec printr-un geam spart“, spunea Paul Agarici.
