O noua analiza publicata de SRI in revista de specialitate Intelligence dezvaluie unui din cele mai interesante aspecte ale activitatii de spionaj.

Tradiție și inovație în spionaj. În spatele cortinei secretelor

În 1957, când Războiul Rece era în plină desfășurare, Ian Fleming, bine-cunoscutul scriitor de romane cu spioni, publica romanul „Din Rusia, cu dragoste”. Într-unul dintre capitolele acestei cărți, respectiv în Konspirația, un general sovietic discută despre punctele tari și cele slabe ale diverselor agenții de spionaj, caracterizând în acest context agenția americană de intelligence: „Americanii au cel mai mare și bogat serviciu secret dintre toți inamicii noștrii. Din punct de vedere tehnic, în privința radiourilor, armelor și echipamentelor, sunt cei mai buni. Dar nu-și înțeleg munca. Devin entuziasmați atunci când un spion balcanic le spune că are o armată secretă în Ucraina. Îl umplu de bani ca să cumpere cizme pentru soldați. Desigur, spionul merge imediat la Paris și prăpădește banii pe femei. Americanii încearcă să cumpere totul. Spionii buni nu lucrează doar pentru bani – asta o fac doar cei slabi, care se găsesc în număr mare la ei.”

În antiteză, Fleming elogiază, prin vocea personajului, serviciul secret britanic (MI5). Acesta este portretizat ca fiind unul excelent, care angajează oameni inteligenți și foarte bine educați. La fel ca britanicii, sovieticii foloseau sursele secrete umane pentru a obține informații, iar asta nu se întâmpla doar în lumea imaginară a spionajului, ci era o realitate.

Stilurile de spionaj ale Uniunii Sovietice și ale Statelor Unite ale Americii erau indisolubil legate de culturile lor, dar și de atitudinea față de spionaj și tehnologie. În vreme ce sovieticii aveau o tradiție îndelungată a spionajului, încă din vremurile țariste, americanii nu aveau aceeași experiență în acest domeniu. Drept urmare, cele două state se aflau într-o competiție deloc echilibrată. A fost nevoie de momente critice, precum atacul de la Pearl Harbor, pentru ca Statele Unite ale Americii să-și mobilizeze resursele și să creeze structuri precum Office of Strategic Services (OSS), ulterior Central Intelligence Agency (CIA ) sau NSA (National Security Agency), creată după cel de Al Doilea Război Mondial.

Sursele umane în căutarea resurselor tehnice

Uniunea Sovietică și celelalte țări din Blocul Sovietic preferau HUMINT, folosirea de agenți pentru culegerea de informații, iar SUA se baza preponderent pe tehnologie pentru adunarea acelorași date. Dat fiind faptul că acestea din urmă aveau o înclinație spre folosirea metodelor tehnologice pentru soluționarea problemelor, au dezvoltat o gamă variată de mijloace tehnice pentru a obține informații în afara granițelor. Agențiile de intelligence și-au extins capacitățile de culegere a informațiilor în cer, sub pământ și sub apă. Astfel, SUA acoperiseră întregul glob cu o rețea de avioane, sateliți, submarine sau echipamente radio-electronice. Inclusiv produsele farmaceutice au intrat în arsenalul spionajului.

Ermetismul societății sovietice făcea extrem de dificilă sarcina spionilor vestici de a aduna informații secrete cu ajutorul resurselor umane. În perioada de început a Războiului Rece, sovieticii aveau deja o bază umană solidă în rândul societății americane, în mai toate sectoarele vitale, dar mai ales în știință și tehnologie. De la cercul de spionaj Rosenberg, din 1950, la capturarea ofițerului CIA Aldrich Ames sau a agentului FBI Robert Hanssen, spionajul sovietic, și apoi rus, a ajuns în numeroase rânduri pe prima pagină a ziarelor.

În 1995, NSA a declasificat transcripturile VENONA, o serie de telegrame diplomatice sovietice interceptate și decriptate de britanici și americani, la finele anilor 1940. Aceste documente, alături de altele, demonstrau faptul că spionajul atomic era chiar mai răspândit decât se credea. Oameni de știință importanți precum Klaus Fuchs sau Theodore Alvin Hall s-au dovedit a fi chiar mai importanți decât Julius Rosenberg în ceea ce privește aflarea secretelor atomice. Spre deosebire de Fuchs și Rosenberg, Hall nu a fost niciodată condamnat pentru spionaj, deși autoritățile guvernamentale aveau informații despre implicarea sa în transmiterea de secrete ale Proiectului Manhattan. Complementar senzaționalelor cazuri de spionaj atomic, obținerea secretelor din domeniul industrial a reprezentat piesa de rezistență a intelligence-ului sovietic pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea. Dar descoperirea spionilor sovietici pe teritoriul american nu era singura problemă. Odată cu intensificarea Războiului Rece, SUA au început să se teamă de eventualitatea unui atac nuclear surpriză.

Spre deosebire de Uniunea Sovietică, prolifică în plasarea de spioni în străinătate, americanii aveau destul de puțini spioni pe teritoriul sovietic, iar ermetismul menționat anterior le îngreuna această sarcină.

Tehnofilia anilor `50

America avea o tradiție îndelungată a „entuziasmului tehnologic”, după cum remarca eminentul istoric american al tehnologiei Thomas Parke Hughes. Chiar dacă acesta se referea la epoca marilor inventatori, precum Thomas Edison, majoritatea istoricilor sunt de acord că tehnofilia americanilor continuă și în prezent. În timpul Războiului Rece tehnologia a devenit soluția tuturor problemelor, astfel că importanța pe care aceasta a căpătat-o inclusiv pentru domeniul intelligence nu ar trebui să surprindă pe nimeni.

Atracția lui președintelui american Dwight D. Eisenhower pentru produsele tehnologice și încrederea pe care o avea în acestea au consolidat instrumentele tehnice de spionaj american în perioada anilor `50, mai ales în domeniul sateliților și avioanelor. Consilierul său pe probleme științifice, președintele Massachusetts Institute of Technology (MIT) James Killian și inventatorul Edwin Land, au fost pionii centrali în conectarea mediilor militar, industrial și academic. Munca lor a contribuit la apariția unor sisteme optice care permiteau avioanelor să zboare la o altitudine suficient de mică pentru a evita detectarea radar.

Fără îndoială, tehnologiile epocii spațiale au reprezentat un avantaj în identificarea unora dintre amenințările la adresa securității naționale, însă dezvoltarea acestora a fost un proces destul de costisitor. Cercetătorii au estimat că 70% din bugetul de intelligence era alocat sistemelor sofisticate precum sateliții. Sateliții de spionaj erau adesea promovați de specialiști drept mijloace cruciale pentru identificarea rachetelor pe care Uniunea Sovietică le plasase în Cuba în 1962. Informațiile oferite de defectorul sovietic Oleg Penkovski, general GRU, au dat americanilor posibilitatea decodării materialelor colectate cu ajutorul mijloacelor tehnice.

Cu toate că intelligence-ul american nu dispunea de suficienți spioni în Uniunea Sovietică, numeroși defectori, la fel ca Penkovski, au oferit informațiile lipsă de care americanii aveau atât de multă nevoie. În ciuda acestor contribuții neașteptate, TECHNINT a continuat să reprezinte principala sursă de informații a serviciilor americane. Susținătorii acestor tehnici de obținere a informațiilor au promovat ideea că acestea prezintă mult mai puține riscuri decât sursele umane. Sursele tehnice nu prezintă atât de multe slăbiciuni pe câte au oamenii: nu mint, nu petrec timp în închisoare atunci când sunt descoperite și nici nu pot fi convinse să își trădeze țara.

Tehnologia, trădată de om

Însă acestă încredere nelimitată în puterea tehnologiilor omite faptul că mașinăriile nu erau autonome și nici nu se puteau construi singure. Una dintre cele mai cunoscute situații în care omul a trădat tehnologia a fost cazul Tunelului din Berlin.

Operațiunea americano-britanică avea ca scop interceptarea comunicațiilor militare cu ajutorul unui tunel săpat sub străzile sectorului sovietic din Berlin. Încă din 1953, din momentul în care etapa de planificare a operațiunii a fost finalizată, sovieticii știau deja totul de la o cârtiță britanică, George Blake. Însă sovieticii au permis construcția tunelului și începerea interceptărilor, pentru a nu-și deconspira sursa și pentru a putea alimenta inamicul cu informații false. Operațiunea a fost deconspirată oficial în 1956 și folosită în scop propagandistic.

Unul dintre cele mai dificile momente pentru spionajul american a fost doborârea unui avion de spionaj, pilotat de Gary Powers, deasupra URSS, la data de 1 mai 1960. Incidentul, petrecut cu două săptămâni înainte de întâlnirea liderilor american, rus, francez și britanic (Dwight Eisenhower, Nikita Hrușciov, Charles de Gaulle și Harlog Macmillan), provocând o criză internațională care a contribuit la deteriorarea relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și URSS, după ce președintele american a refuzat să-și ceară scuze public în acest caz. În vreme ce majoritatea studiilor care au urmat s-au concentrat asupra aspectelor tehnice ale avionului sau asupra lui Gary Powers, au existat și istorici care au arătat că informațiile oferite de avionul U-2 au fost de natură să-i liniștească pe americani, arătând cât de slab pregătiți erau rușii.

Spionajul tehnologic a fost unul dintre elementele definitorii ale Războiului Rece fiind folosit intens de reprezentanții ambelor mari blocuri ideologice în încercarea de a-și egala sau surclasa adversarul, dar și pentru a nu fi devansați în cursa înarmării, scrie Intelligence.