Publicatia SRI, Intelligence, isi continua seria analizelor de specialitate cu un subiect foarte interesant din zona Orientului Mijlociu
Un stat este nevoit să dispună, frecvent, măsuri politico-militare complexe pentru a se putea adapta contextului geostrategic aflat într-o permanentă transformare. Adoptarea măsurilor trebuie să se bazeze, însă, şi pe cunoaşterea realităţii prezente ca rezultat al trecutului geoistoric. Stabilind modul în care geografia i-a influenţat propria istorie, statul poate determina coordonatele strategice ale evoluţiei sale în timp şi spaţiu. Evaluarea de ordin geoistoric permite, astfel, evidenţierea factorilor naturali şi sociali care au avut un impact decisiv în dezvoltarea respectivului stat şi, în special, a celor care continuă să joace un rol esenţial. Analiza unui anumit teritoriu din perspectivă geoistorică este importantă nu doar pentru statul care îl controlează, ci şi pentru puterile care urmăresc să îşi proiecteze interesele prin valorificarea potenţialului strategic deţinut de arealul respectiv.
Pentru a demonstra utilitatea evaluării de ordin geoistoric în fundamentarea deciziei geostrategice, ne vom raporta la situaţia concretă a Orientului Mijlociu. În acest context, ne vom limita la particularizarea modului în care unităţile de relief au influenţat atât formarea şi dezvoltarea proiectelor statale, cât şi relaţiile de putere în regiune. Vom privi Orientul Mijlociu sub unghiul specific dualismului care a opus proiectele statale fondate în zone înalte (munţi, podişuri) şi cele care şi-au avut sediul puterii în zonele joase (câmpii, oaze). De asemenea, ne vom referi la Orientul Mijlociu ca fiind un ansamblu geografic major compus din multiple subansambluri care au fost modelate în diverse forme de relief. Astfel, avem în vedere o multitudine de arii geografice privite ca nuclee de putere distincte: anatoliană, iraniană, mesopotamiană, levantină (siro-palestiniană), arabică, egipteană.
Avantaje naturale
Valoarea strategică a unui teritoriu, evaluat din perspectiva formelor sale de relief, este determinată de anumite coordonate geografice importante. Există, astfel, factori naturali de care a depins orice construcţie statală care s-a dovedit a fi durabilă şi de anvergură. Pentru a fi considerat relevant în plan strategic, este necesar ca un teritoriu să beneficieze de două avantaje naturale: să ofere facilităţi defensive şi de circulaţie (transport). În Orientul Mijlociu, aceste condiţii geografice determinante, pentru formarea şi dezvoltarea proiectelor imperiale, au fost asigurate, în special, de platoul anatolian şi de cel iranian. Platourile respective comunică prin intermediul unor văi sau al unor trecători care străbat sisteme complexe de relief, precum Munţii Taurus, Munţii Ararat sau Munţii Zagros. Spre exterior, la nord, ambele platouri sunt protejate natural de lanţurile Munţilor Pontici, Caucazul Mic şi Elbrus.
Protecţia naturală, ca avantaj strategic, a fost asigurată de munţi şi în aria levantină (Liban, Antiliban), egipteană (Sinai) şi arabică (Sarawat, Al-Hajar etc.). Însă nu doar munţii, ci şi colinele din regiunea siro-palestiniană şi-au jucat propriul rol de protecţie (Colinele Iudeii). De asemenea, câmpiile au avut o valoare deosebită, mai ales văile care au legat punctele obligatorii de trecere, facilitând, astfel, transportul (circulaţia) pe zone extinse.
În acest caz, trebuie avute în vedere atât văile deschise de marile fluvii (Nil, Tigru, Eufrat, Kura-Arax), cât şi cele care se desfăşoară la poalele munţilor (Zagros, Taurus, Elbrus sau chiar Liban). O importanţă majoră au avut-o şi câmpiile costiere (în special, cele de pe ţărmul Mării Mediterane, dar şi al Mării Caspice sau Mării Negre), precum şi oazele din cuprinsul deşerturilor (Al-Hasa, Qatif, Azraq, El Kowm, Palmyra etc.).
Relaţii de putere
În plan strategic, valoarea esenţială a unui cadru natural este asigurată de existenţa unei zone înalte cu efect de barieră. În Orientul Mijlociu, orice proiect imperial s-a bazat pe exploatarea unui platou sau a unei depresiuni protejate de un lanţ muntos greu accesibil. Imperiul persan şi cel bizantin şi-au fondat puterea pe valorificarea platoului iranian, respectiv al celui anatolian, iar Califatul arab, pe depresiunile munţilor Sarawat şi Hijaz. Controlând zonele înalte, au beneficiat de un avantaj major în raport cu statele din regiunile joase (de câmpie). Platourile şi depresiunile montane au fost folosite atât ca platforme (în plan ofensiv), cât şi ca fortăreţe (la nivel defensiv). De exemplu, stăpânind Platoul Iranian, persanii au creat imperii extinse până în Africa, Europa sau India şi au reuşit să îşi conserve identitatea etno-lingvistică în pofida înfrângerilor militare decisive (din partea macedonenilor sau a arabilor).
Formaţiunile din zonele joase nu au putut evolua în structuri imperiale capabile să domine teritorial Orientul Mijlociu, aşa cum a fost cazul Egiptului şi cel al Babilonului care s-au extins doar în arealul levantin. În situaţia în care au reuşit, totuşi, să întemeieze imperii majore (ocupând inclusiv segmente din platourile anatolian şi iranian), aceste construcţii nu s-au dovedit durabile, aşa cum s-a întâmplat în cazul Asiriei. În schimb, datorită particularităţilor geografice, regiunile de câmpie au favorizat circulaţia la mari distanţe. Pentru a valorifica acest avantaj strategic, puterile formate în zonele înalte, după ce s-au impus la nivel regional, şi-au ales capitalele în ariile joase, pentru a le putea exploata. De exemplu, Imperiul ahemenid a avut capitala şi la Babilon, iar cel part şi sasanid, la Ctesiphon, aşa cum Califatul omeiad şi-a stabilit capitala la Damasc, iar cel abbasid, la Bagdad.
Puteri hegemonice
Imperiile care şi-au avut sediul puterii în platoul iranian, respectiv anatolian au reprezentat, astfel, hegemonii care, pe parcursul istoriei, şi-au disputat supremaţia asupra Orientului Mijlociu. Competiţia s-a derulat între persani şi greco-romani, succedaţi de bizantini şi otomani, înregistrând numeroase conflicte (de pildă, între ahemenizi şi macedoneni, parţi şi romani, sasanizi şi bizantini sau safavizi şi otomani). A fost o perioadă în care în ecuaţia de putere a fost implicat şi factorul arab care s-a impus la nivel regional (Califatul arab ocupând întinse teritorii din ariile iraniană, mesopotamiană, levantină şi egipteană). Situaţia a avut, însă, un caracter excepţional şi s-a datorat conjuncturii istorice speciale. Astfel, epuizarea puterilor din platoul iranian şi cel anatolian, pe fondul conflictului de durată, purtat de bizantini şi sasanizi, a favorizat crearea şi ascensiunea Califatului arab.
Spre deosebire de platoul anatolian care, din punct de vedere al reliefului, este mai fragmentat, platoul iranian este mai bine delimitat şi, implicit, mai uşor de controlat politico-militar de puterea care îl domină. Această realitate geografică explică, într-o anumită măsură, de ce persanii continuă să stăpânească, încă din Antichitate, platoul iranian (cu excepţia unor scurte perioade), în timp ce Anatolia s-a aflat, în istorie, sub controlul unor diverse popoare. De asemenea, situaţia explică de ce imperiile care au dominat platoul iranian (ahemenid, sasanid, part, seleucid, timurid, safavid) au avut forţa să îşi extindă influenţa în Anatolia. În schimb, imperiile care stăpâneau Anatolia nu au putut decât în mod excepţional să se impună în platoul iranian (Macedonia), pentru că, de regulă, iniţiativele lor au eşuat (războaiele romanilor cu parţii, ale bizantinilor cu sasanizii sau ale otomanilor cu safavizii).
Influenţa zonelor înalte
În Orientul Mijlociu, puterile hegemonice au vizat să îşi extindă sfera de influenţă în ariile levantină, mesopotamiană, arabică şi egipteană. Pe acest fond, s-a dezvoltat o competiţie cvasi-permanentă pentru supremaţie politico-militară între platoul iranian şi cel anatolian. De regulă, proximitatea teritorială a constituit factorul decisiv care a influenţat acest conflict. Astfel, ariile levantină şi egipteană s-au aflat mai mult sub influenţa puterilor anatoliene, aşa cum ariile mesopotamiană şi arabică au fost mai mult strâns legate de puterile iraniene. Situaţia nu trebuie absolutizată, pentru că au existat cazuri în care puterile anatoliene şi iraniene şi-au împărţit sferele de influenţă în teritoriile respective în acelaşi timp. Ariile levantine şi cele mesopotamiene au constituit, în general, miza disputei dintre puterile hegemonice, aşa cum s-a întâmplat în războaiele dintre bizantini şi sasanizi sau dintre otomani şi safavizi.
Datorită poziţiei intermediare, cucerirea Mesopotamiei a reprezentat, într-o măsură, determinantă, cheia succesului conflictului între puterile din zonele înalte. De exemplu, Macedonia şi Califatul raşidun au înfrânt decisiv Imperiul ahemenid, respectiv sasanid, în Mesopotamia, şi s-au impus, astfel, în platoul iranian. Stăpânirea Egiptului le-a asigurat accesul în nordul Africii şi varianta extinderii spre Oceanul Atlantic, ameninţând Occidentul. Acest avantaj strategic a fost valorificat însă doar de puterile din spaţiul anatolian şi arabic, aşa cum s-a întâmplat cu imperiile bizantin şi otoman ori Califatul arab. Dominarea ariei levantine le-a permis, de exemplu, bizantinilor şi otomanilor să se transforme în puteri hegemonice în bazinul estic al Mării Mediterane. Iar controlul spaţiului arabic, chiar dacă nu a fost atât de consistent, le-a oferit, de pildă, persanilor şi otomanilor, oportunităţi strategice la Oceanul Indian.
Influenţa ariilor joase
În rarele şi scurtele perioade în care s-au afirmat ca puteri, statele formate în zonele joase s-au aflat în competiţie. Până la dominaţia Orientului Mijlociu de către puterile anatoliene şi cele iraniene, imperiile din Câmpia Mesopotamiei şi-au extins influenţa în aria levantină şi chiar egipteană, aşa cum au făcut-o asirienii. La rândul lor, regatele egiptene, fondate în Delta Nilului, s-au impus, episodic, în zona levantină. În schimb, spaţiul levantin nu a generat o putere regională continentală deoarece ariile muntoase şi cursurile de apă din zonă nu au asigurat condiţii naturale pentru construcţii statale de anvergură. De asemenea, proximitatea, iniţial, faţă de Mesopotamia şi Egipt, iar, ulterior, faţă de puterile din platoul anatolian şi iranian, nu a permis formarea unor imperii. Totuşi, accesul la Marea Mediterană a favorizat crearea, în Antichitate, a unor puteri maritime (Fenicia).
Accesibilitatea geografică, în special pe cale maritimă, a transformat zonele joase şi în capete de pod pentru puterile externe care şi-au extins influenţa în Orientul Mijlociu. Astfel, ariile mesopotamiană, egipteană şi, mai ales, levantină au fost vizate de expansiunea Occidentului, aşa cum s-a întâmplat în perioada cruciadelor sau cea colonială. Începând cu Epoca modernă, hegemonul anatolian şi cel iranian au pierdut, treptat, stăpânirea zonelor joase în detrimentul Occidentului care le-a integrat în sistemele proprii de putere. În consecinţă, ariile joase au favorizat extinderea, în Orientul Mijlociu, a puterilor provenind din zona Rimlandului (iniţial, Franţa şi Anglia, iar, ulterior, SUA). Alternativ, puterile din Heartland (Rusia şi URSS), aflate în competiţie pentru supremaţie mondială cu Rimlandul, au urmărit să îşi impună influenţa în regiune (aşa cum o făcuse, de altfel, Imperiul mongol în Evul Mediu).
Tablou general
Situaţia geostrategică actuală a Orientului Mijlociu reprezintă, inevitabil, rezultatul evoluţiei sale geoistorice. Statele care domină platoul anatolian şi cel iranian continuă să constituie centrele de putere dominante. Acţionând direct sau prin intermediari, Turcia şi Iranul concurează în zone de conflict istoric şi îşi dispută sfere de influenţă în aria levantină (Siria) şi mesopotamiană (Irak). Intervenţia turcă se bazează pe considerente defensive generate de controlul anevoios al platoului anatolian din cauza problemei kurde, în timp ce Iranul se situează pe poziţii ofensive, urmărind să îşi deschidă un culoar spre Marea Mediterană şi Marea Roşie. Ankara şi Teheranul întâmpină, însă, dificultăţi în a se impune în Peninsula Arabică şi nordul Africii, din cauza unor ţări ce reprezintă veritabile nuclee locale de putere (astfel, Egiptul se opune Turciei în Libia, iar Arabia Saudită, Iranului, în Yemen).
Presiunea iraniană exercitată în aria levantină, mesopotamiană şi arabică a coagulat spaţiul arab. Egiptul şi Arabia Saudită, împreună cu Emiratele Arabe Unite, Bahrain şi Iordania şi-au conjugat, temporar, eforturile pentru a izola Qatarul, suspectat că promovează interesele iraniene în Peninsula Arabică. Avansul Teheranului spre Marea Mediterană şi Marea Roşie a reuşit să estompeze tensiunile, cauzate de problema palestiniană, între diverşi actori statali din ariile levantină şi arabică. S-a dezvoltat, astfel, un context favorabil pentru normalizarea relaţiilor unor ţări arabe cu Israelul. În faţa expansiunii iraniene, totuşi, atât Israelul, cât şi Arabia Saudită sunt nevoite să mizeze, mai ales, pe sprijinul puterii ce domină Rimlandul (SUA). Este o opţiune strategică esenţială având în vedere că avansul iranian se bazează şi pe susţinerea puterii care stăpâneşte Heartlandul (Rusia).
Nuanţe specifice
Situaţia geostrategică actuală din Orientul Mijlociu este compusă din raporturi de putere care, prin dinamica lor, au corespondent în anumite etape ale trecutului istoric. Aceste realităţi sunt independente de vectorul ideologic asumat oficial de centrele de putere. Deşi Iranul, ca republică islamică, se aseamănă ideologic cu Imperiul safavid, se comportă, geostrategic, similar imperiilor persane antice. Expansiunea iraniană spre Marea Mediterană şi Marea Roşie a pus în dificultate Turcia, care promovează o politică de restaurare a apogeului influenţei otomane. În realitate, Ankara se află în defensivă, având probleme în a-şi asigura controlul părţii de est a platoului anatolian, aşa cum au avut, de pildă, bizantinii în faţa selgiucizilor. Dintotdeauna, această regiune a fost greu de stăpânit, şi nu doar pentru puterile anatoliene, ci şi pentru cele iraniene, aşa cum au demonstrat, în trecut, conflictele parţilor cu Imperiul Roman pentru controlul Armeniei.
Tensiunile din apropierea estului platoului anatolian (Siria, Irak, Nagorno Karabah) amplifică potenţialul de instabilitate a spaţiului, generând inclusiv premise de afirmare a lui ca nucleu independent de putere. De altfel, regiunea (în prezent, locuită, majoritar, de kurzi) a fost, încă din Antichitate, sediul unor puteri (hitită, urarteană, armeană) care au fondat imperii şi regate puternice. Suplimentar problemei kurde, Teheranul şi Ankara sunt nevoite să înfrunte opoziţia unor nuclee de putere provenind din zonele joase. Arabia Saudită şi Egiptul care, ideologic, se raportează la diferite etape istorice ale Califatului arab, se împotrivesc hegemoniei turce sau iraniene. Israelul, la rândul său, odată cu revenirea în matca antică, respinge orice proiect expansionist arab sau iranian. Pe lângă rivalităţile specifice, fiecare actor trebuie să ia în calcul şi impactul produs asupra Orientului Mijlociu de competiţia dintre Heartland şi Rimland, scrie Intelligence.
