Ma uit in calendar : e duminica, 17 decembrie.
Brusc, un val de emotie si amintiri puternice ma cuprinde.
Duminica 17 decembrie 1989 – Duminica 17 decembrie 2017.
Acum 28 de ani, eram student la Timisoara. Era o atmosfera exploziva.
Din caminul 7 al complexului studentesc, impreuna cu prietenii si colegii mei de camera Marcel, Virgil si Bogdan ne trezeam dis de dimineata in vuiet de elicoptere, de tancuri, de lume ce fremata puternic de 48 de ore.
Timisoara era intr-o stare de urgenta inca nedeclarata. Noi, studentii, ascultasem Europa libera si alte posturi toata noaptea. Auzisem ce se intampla in oras, sambata noaptea fusese o tensiune uriasa, se umpluse complexul studentesc de “garzi patriotice” si ofiteri de securitate care se legitimau si ne spuneau sa nu iesim nicaieri, sa stam in camin.
Se temeau de jonctiunea militantilor anti-comunisti, anti-ceausisti cu miile de studenti.
Complexul fierbea. S-au auzit focuri de arma in permanenta din 15 decembrie pina in 18 decembrie, cand am fost evacuati fortat din camin.
Se auzea ca sambata seara, un grup neidentificat de militari in patrulare pe strada din dreptul caminului nostru (7) si liceul de muzica Ion Vidu a ucis un student, un coleg al nostru, care se afla impreuna cu altii in fata caminului. Si nu vroiau sa urce in camere.
Era o revolutie in toata regula. Iar tentatia uriasa de a rasturna regimul Ceausescu si comunismul iti dadea un curaj nebun, un entuziasm ce nu poate fi simtit in alte circumstante.
Au fost momente in care simteam ca-mi iese inima din piept, atat e tare imi batea.
Am plecat evacuat din camin pe 18 decembrie. Ajuns in gara Timisoara, am urcat in primul tren care a venit. Mergea la Arad, in sens invers decat aveam eu si alti colegi nevoie. Eu trebuia sa ajung la Constanta, cu legatura prin Bucuresti.
Long story short : ajung pe 19 dimineata la ora 5,00 in Constanta, dupa 24 de ore de haladuit prin gari si pe caile ferate romanesti.
Mama m-a intampinat cu lacrimi, disperata ca ceva se putea intampla cu mine pina ajung acasa.
Pe 20 decembrie, dupa ce povestisem unor cunoscuti ce am trait la Timisoara, incepusa sa ma caute Securitatea. Dupa cateva ore de scotocit pe la vechile domicilii, au ajuns printr-un tertip la usa noastra.
Parintii aflasera ca ma cauta Securitatea si au venit urgent acasa.
Cand au batut la usa, eram toti inspaimantati, dar demni.
Doi ofiteri s-au legitimat si au spus : studentul Tudor Radu trebuie sa vina cu noi, la sediul Securitatii, pentru a fi anchetat.
Am plecat cu tata spre sediul Securitatii din Constanta, pe bulevardul Lenin.
Am fost amenintat, pus sa scriu ce si de ce am vorbit in Constanta despre evenimentele de la Timisoara. Sa spun ce implicare am avut si cine sunt cei care mai stiu.
Dumnezeu mi-a dat curaj ca la 19 ani sa pot face fata acestui eveniment tulburator din viata mea. Am trecut cu ajutorul familiei peste emotiile uriase, peste amenintari si supraveghere.
Am hotarat ca nu ma barbieresc pina cand nu cade Ceausescu. Luasem decizia asta inca din 18 decembrie si ancheta Securitatii mi-a intarit hotararea.
Pe 22 decembrie, in strigatele unei descatusari fara precedent, plangeam si priveam cum Ion Caramitru si Mircea Dinescu anuntau la televiziune caderea regimului Ceausescu.
Ce a urmat stiti cu totii.
Evolutia mea profesionala a fost in sensul valorificarii depline a libertatii, democratiei si revenirii in Europa. Am visat atat de mult in apasatorii ani ’80 la acest ideal.
Acum, in decembrie 2017, imi doresc sa nu se mai repete niciodata amenintarile, anchetele, opresiunea si frica din perioada regimului comunist. Eu si toti romanii care au visat la fel ca mine in decembrie 1989 si care au suferit, cu siguranta, mult mai mult in viata lor.
