Home Articole Dezvaluirile unui presedinte : ce-a vrut sa faca Rusia in Romania !

Dezvaluirile unui presedinte : ce-a vrut sa faca Rusia in Romania !

2557
8
SHARE

Fostul presedinte Emil Constantinescu a fost ieri invitat sa vorbeasca in Senatul Romaniei. Discursul sau dezvaluie elemente spectaculoase din mandatul de la Cotroceni, in special privind negocierile cu Rusia, intr-o vreme cand Romania nu era protejata de umbrela NATO :

 

Mulțumesc pentru onoarea de a fi invitat să vorbesc în fața Senatului României. Apreciez în mod deosebit inițiativa Senatului de a organiza o sesiune dedicată aniversării a două decenii de la lansarea Parteneriatului Strategic România — SUA. Douăzeci de ani în viața unei societăți pot însemna mult sau puțin, dar într-o lume care se schimbă cu o viteză accelerată înseamnă intrarea în domeniul de studiu al istoriei recente, o istorie nescrisă încă și în care mărturiile principalilor actori sunt așteptate.

Unul din inconvenientele discursului politic vine din faptul că, prin repetare, unele noțiuni își pierd puterea înțelesului inițial, cum este și cazul cuvântului ‘strategic’. Elaborarea unei strategii — și, prin extensie, a unui parteneriat strategic — trebuie să parcurgă câteva etape esențiale: definirea conceptului, impactul emoțional, consolidarea legislativă, transpunerea în realitatea politică, militară, economică și socială.

Nu întâmplător, în tradiția politică americană președinții au ales să prezinte marile proiecte prezidențiale în universități. Orice proiect politic major trebuie să fie un proiect cultural pentru că el impune o bună cunoaștere a trecutului, o adecvare la realitățile prezentului și anticiparea viitorului. În cazul Parteneriatului Strategic cu SUA, șansa mea a fost în 1991 — 1992 să fiu, în calitate de profesor la Duke University, invitat să țin conferințe la universități prestigioase precum Berkeley, Stanford, Georgetown având posibilitatea să discut cu vizionari ca Zbigniew Brzezinski, Samuel Huntington, Francis Fukuyama și alții.

Am constatat preocuparea strategilor americani de a construi în estul Europei, în condițiile lansării Parteneriatului NATO pentru pace și al preconizatei lărgiri a NATO spre Est, parteneriate strategice de tipul celor create anterior cu Israel și Turcia. Prima alegere a fost Polonia. La rândul lor, strategii politici și militari ruși pregăteau o extindere spre Vest, pe aliniamentul Belarus — Ucraina — Serbia. Planul lor a fost confirmat în 1999, când Parlamentul din Belarus și cel din Serbia au votat unirea cu Rusia și puternica facțiune rusofilă din Parlamentul Ucrainei a fost la un pas de a o obține. Numai presiunile occidentale asupra lui Boris Elțîn au zădărnicit acest plan.

Pentru ambele planuri, poziția României era esențială, în special pentru cel al Rusiei care avea nevoie de un pod către Serbia lui Miloșevici, ultimul bastion național comunist din Europa.

Mi-am dat seama că plasarea României alături de Polonia, în poziția de partener strategic al SUA, era mai importantă în acel moment de instabilitate a granițelor din Europa de Est, decât calitatea de membru NATO sau UE, din punctul de vedere al garantării siguranței naționale, independenței și unității țării. Aceasta nu numai pentru că Uniunea Europeană și chiar NATO eșuaseră în rezolvarea conflictului sângeros din Bosnia Herțegovina, dar și pentru că Parteneriatul cu SUA reprezenta un fundament solid pe care se putea clădi ulterior integrarea în NATO și UE.

Cei care nu au realizat atunci acest adevăr, au început poate să-l înțeleagă de-abia după șaptesprezece ani, când Rusia a anexat Crimeea și estul Ucrainei, când și-au dat seama cât de divizată este UE și cât de dificilă este o intervenție NATO, care depinde de aprobarea tuturor parlamentelor țărilor membre.

Avantajul mandatului meu de președinte a fost că acest proiect, parte a integrării euroatlantice a României, a fost sprijinit de toate formațiunile politice ale Guvernului de coaliție—PNȚCD, PNL, PD, UDMR, PSD Cunescu, UFD — și, printr-un dialog constructiv, și de partidele din opoziția parlamentară, PDSR și APR.

Doamnelor și domnilor senatori,

Oricât de vizionar și bine documentat ar fi un proiect politic, el nu se poate realiza fără un larg sprijin popular. Imaginile din Piața Universității pe care le-ați vizionat astăzi sunt o dovadă vie a capacității poporului român de a simți acele evenimente care schimbă istoria și entuziasmul celor prezenți în Piață i-au convins pe partenerii americani, mai mult ca orice pledoarie diplomatică.

Decizia președintelui Bill Clinton de a veni la București împreună cu toată delegația americană participantă la summit-ul NATO de la Madrid, după vizita la Varșovia, a fost luată într-un moment în care percepția despre țara noastră se schimba rapid pe plan internațional. În câteva luni, România obținuse sprijinul tuturor statelor NATO pentru integrarea în primul val, cu excepția SUA, Marii Britanii și Islandei.

În iunie 1997, președintele Clinton, care nu putea trece peste decizia Congresului SUA care aprobase lărgirea NATO cu doar trei state, mi-a trimis o scrisoare prin care mă invita să fac o vizită la Casa Albă, pentru discuții în Biroul oval. Într-o manieră oarecum neobișnuită în relațiile diplomatice, am declinat această invitație, motivând într-o convorbire personală cu președintele Clinton că acceptarea invitației în condițiile în care poziția oficială a SUA excludea prezența României în primul val de aderare la NATO, ar putea fi interpretată ca o încercare de a obține un avantaj politic personal. I-am propus însă președintelui american ca după summit-ul de la Madrid să facă o vizită la București și cu această ocazie să lansăm împreună public Parteneriatul Strategic. Discursul președintelui Clinton din Piața Universității, în care prezintă România ca un ‘model’ demn de urmat, a fost un moment încurajator pe plan intern și cu impact pe plan internațional.

În ianuarie 2000, la Washington, secretarul de stat al SUA, Madeleine Albright și ministrul de Externe al României, Petre Roman, au semnat Parteneriatul Strategic Consolidat. Consolidarea Parteneriatului Strategic, la trei ani de la lansarea sa, nu ar fi fost posibilă fără votul dat de Parlamentul României în 1999 propunerii mele de acordare a dreptului de survol al avioanelor americane în spațiul aerian al României, cu o majoritate zdrobitoare de peste 90%. Faptul că în mandatele președinților Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis Parteneriatul a fost continuat și dezvoltat pe multiple planuri, a demonstrat capacitatea establishment-ului politic românesc de a adopta modelul bipartizan american în politica externă.

Istoricul britanic Arnold Toynbee, în monumentalul său ‘Studiu asupra istoriei’, împarte popoarele în trei categorii: popoarele care au un proiect istoric și sunt capabile să îl ducă la îndeplinire — sunt națiunile care contează; popoarele care nu au un proiect istoric și care, în ciuda unor mari succese militare dispar în neant și popoarele care au un proiect istoric, dar nu reușesc să îl realizeze.

Marele proiect istoric al poporului român a fost integrarea românilor în civilizația occidentală. Inițiat de Revoluția de la 1848, jalonat de Unirea Principatelor din 1859, Războiul de independență din 1877, Marea Unire din 1918, s-a finalizat prin integrarea României în NATO și UE, clădită pe fundamentul Parteneriatului Strategic România — SUA.

Nu intenționez să abordez efectele politice, militare, economice și sociale ale Parteneriatului lansat în 11 iulie 1997, la București. O pot face mai bine decât mine distinșii parlamentari în discursurile ce vor urma. Vreau să mă refer doar la un singur episod — din păcate, mai puțin cunoscut — pentru că privește ceva chiar mai înalt decât securitatea națională: demnitatea națională.

În iunie 1999, în calitate de președinte și comandant al armatei, am luat decizia de întrerupere a survolului avioanelor rusești care transportau trupe și armament în Kosovo, folosind ca pretext o încălcare cu câteva zeci de minute a Protocolului convenit de generalul Constantin Degeratu, șeful Statului Major al Armatei române cu omologul său rus. Notificarea acestei decizii Ministerului Apărării și Ministerului de Externe ale Federației Ruse a fost însoțită de ordinul ca aviația militară a României să gardeze avionul rus până la ieșirea de pe teritoriul național. Autoritățile militare ruse s-au conformat, întorcând din drum următorul avion, care se afla asupra Ucrainei. Câteva săptămâni mai târziu, la Summit-ul Europei Centrale de la Salzburg, primul ministru al Federației Ruse, Serghei Stepașin a venit împreună cu delegația rusă în apartamentul meu de la hotel, a prezentat, de față cu ziariștii români acreditați la conferință, scuze pentru nerespectarea programului de survol și a făcut propuneri pentru dezvoltarea relațiilor economice dintre Rusia și România.

Madeleine Albright avea să scrie în memoriile ei că prin decizia de întrerupere a survolului avioanelor rusești s-a evitat prima confruntare pe teren dintre militarii americani și cei ruși, de la sfârșitul celui de-al Doilea război mondial. Liderii Federației Ruse au înțeles probabil mai devreme ceea ce alții au înțeles mai târziu: tăria garanției de securitate oferită de Parteneriatul Strategic cu SUA.

În același timp, cred că a contat evitarea de către România, în timpul mandatului meu prezidențial, a oricăror poziții de confruntare cu Rusia, respectul cuvenit unei mari puteri pe care i l-am acordat atât timp cât nu a lezat interesul național și, poate nu în ultimul rând, discreția de care am dat dovadă de atunci și până acum. A fost o decizie riscantă, dar în momentul în care mi-am asumat acest risc am avut un gând pe care generalii armatei române l-au înțeles cel mai bine. Timp de secole, trupele rusești au trecut prin teritoriile românești când au vrut, pe unde au vrut și au stat cât au vrut. A venit un moment când li s-a spus ‘nu’ și au respectat această decizie într-un mod înțelept, care ar fi trebuit să ducă la un nou tip de relații, de respect reciproc între România și Rusia, relații pe care Statele Unite le-au încurajat atunci și chiar mai târziu, în timpul vizitelor președintelui Bush la București.

În încheierea cuvântului meu, permiteți-mi să răspund la trei întrebări retorice:

Ce n-am avut în urmă cu douăzeci de ani și ce am câștigat? Am câștigat garantarea securității naționale de către prima putere militară a lumii, a cărei credibilitate se bazează pe apărarea aliaților săi de orice agresiune externă.

Ce am avut și am pierdut? Am pierdut excepționala solidaritate națională creată în timpul procesului de integrare în NATO și UE. O putem redobândi doar prin angajarea într-un alt mare proiect istoric, pentru România secolului XXI, adaptat noilor realități ale lumii globalizate și ale societății cunoașterii.

De ce avem nevoie acum? Avem nevoie de câștigarea sentimentului demnității naționale, un sentiment pe care nu îl poate asigura nici președintele, nici Guvernul, nici Parlamentul dacă demnitatea națională nu este suma respectului de sine și a respectului față de ceilalți a fiecărui cetățean al acestei țări. Numai prin înlocuirea dezbinării actuale vom putea reconstrui țesutul social grav afectat de criza morală pe care o parcurge societatea românească și vom putea să ne bucurăm de roadele pe care garantarea siguranței naționale și creșterea economică ni le pot asigura.

8 COMMENTS

  1. Constantinescu, foarte corect!
    … chiar daca din bucata aia scrisa cu litere gigantice a uitat de perioada 1940-1994

  2. Si pentru asta, ai vandut a doua oara, Bucovina, Tinutul Herta si Bugeacul la ucraineni ?????

  3. A uitat să spună că Milosevic criminalul a fost achitat…post-mortem. Și că “bosniacii” din lagărele “sârbești” apăruți prin presa internațională nu erau nici bosniaci, nici în lagăre sârbești. Exact ca la Târgu-Mureș.

      • Numai că ăla unul se întâmplă să fie cel mai grav: genocid. Și nu-s io ăla care-a rupt Serbia că să planteze Camp Bondsteel în inima Balcanilor ca să simt nevoia să vrăjesc pe cineva. Io doar mi-s plevușca înconjurată de rechini care face ce-or făcut Basarabii și Bogdăneștii de la descălecat încoace: valsează. Doi pași la dreapta, răsucire, doi la stânga..

  4. Guvernul bolsevic PSD aLDE sustinut de o parte din televiziuni a trecut de la amenintari la agresiuni fizice. Vom reactiona.

  5. e bine ca un fost presedinte ne spune ce a vrut sa faca rusia in romania. ca si cum nu se putea banui, cu un dram de bun simt si realism. dar ne spune cineva ce face rusia acum in romania? ca de banuit, e la mintea cocosului. si, mai ales, actioneaza cineva ptr ca rusia sa nu mai faca ce vrea in romania? pentru ca face.

  6. Nici acum nu-mi pot da seama de ce un basarabean, ales presedinte in Romania, a decis sa semneze protocoalele alea de la Neptun sau Venus sau Marte sau ce statiune era. Vorba antevorbitorului @radu de la afumati.

Leave a Reply