Imaginea dictatorului libian Moammar Gaddafi ucis de forţele rebele joia trecută mi-a provocat amintiri tulburătoare. După 21 de ani, stau relaxat în faţa televizorului şi analizez moartea violentă a unui clovn politic sinistru, care şi-a ţinut propriul popor într-o sărăcie halucinantă. Acum 21 de ani, eram surescitat şi cucerit de emoţii puternice la moartea violentă a lui Nicolae Ceauşescu. Între ei, l-am văzut pe Saddam Hussein, alt paranoic al ultimului secol, atârnând în ştreangul pus în faţa familiilor celor ucişi din comanda sa directă.
Politicienii autoritari, dictatorii pursânge vin la putere prin comploturi, asasinate, lovituri de stat, uciderea adversarilor. În mod evident, n-au nicio legătură cu alegerile libere, democraţia, drepturile omului. Văd în faţa lor doar putere absolută şi vor s-o cucerească, fie şi printr-o continuă baie de sânge. Personal, nu cred că Ceauşescu, Saddam sau Gaddafi puteau să dispară de la conducerea propriilor ţări prin altă cale decât cea violentă. S-au născut din crimă, dispar prin crimă. Asta e soarta oricărui personaj macabru care ucide sau ordonă asasinate politice precum respiră. Puţini au fost cei care au avut parte de un proces.
Despre România lui Ceauşescu se spunea că ar putea fi o ţară superbă, bogată şi cu o economie performantă, capabilă să garanteze existenţa unui stat modern. Ştiţi cu toţii ce coşmar am trăit şi în ce hal arăta ţara noastră în decembrie 1989. Ceauşescu era o persoană cu probleme grave de percepţie, cu afecţiuni medicale recunoscute abia azi de unii dintre apropiaţii săi. El a dus în funcţie una sau mai multe afecţiuni psihice, noi am suportat consecinţele. Problema e însă alta. Cei care nu reuşesc azi mai nimic fiind la putere, care trăiesc din vânzarea activelor aşa prost construite şi fără logică în deceniile de comunism, ce scuză au? Sunt miliarde de euro ce au rezultat din vânzarea unor fabrici, terenuri, institute de cercetare, chiar bănci. Banii aceştia se reflectă azi în modernizarea României? Sunt de părere că nu. Strigăm ca disperaţii că spitalele sunt sărace şi prost dotate, că n-avem autostrăzi, că nu-s locuri de muncă. Şi multe altele, simple şi foarte necesare.
Există o ruptură gravă între dorinţele populaţiei şi acţiunile politicienilor care ajung la putere şi au miliarde de euro pe mână. Habar nu au care sunt nevoile stringente ale ţării, ce sectoare să dezvolte în aşa fel încât să meargă motorul românesc cât de cât, indiferent de schimbările politice.
Atunci, în vremea comunismului, exista o scuză. Dictatorul şi clica sa. Azi ce mai putem invoca? Din păcate, Ceauşescu, Saddam, Gaddafi şi alţii au lăsat urme adânci. Minţile unor politicieni ai zilei sunt profund marcate de sechele mentale şi comportamentale dictatoriale. Ignoră justiţia, batjocoresc populaţia, îi încalcă drepturi fundamentale ce există de sute de ani, îi încalcă proprietatea, o sfidează cu bogăţie revoltătoare când îi cer sacrificii. Mai devreme sau mai târziu, toţi au aceeaşi soartă. Întrebarea este: după cei trei care s-au reunit recent în Iad, cine urmează?
PS : Acelasi genial caricaturist Ion Barbu (Catavencii & Adevarul) :
