Utilitatea certă a documentarelor istorice, chiar pentru specialiștii consacrați ai domeniului, este aceea că, odată cu posibilitatea imortalizării pe peliculă a unor evenimente, pot fi urmărite, în diverse împrejurări, chipurile și grimasele liderilor care au marcat istoria lumii, poate cele mai elocvente fiind demonstrațiile fascistului fanfaron Mussolini, plin de el după încheierea vreunui discurs într-o manieră care ne apare, astăzi, cu totul comică și ridicolă, deopotrivă. Imaginile acestea, păstrate, vorbesc mai mult, uneori, decât o pot face 1.000 de cuvinte meșteșugite ale vreunui istoric cu talent literar și portretistic.
Am urmărit, în ultimul timp, numeroase imagini cu întrevederile dintre Hitler și prim-ministrul britanic Neville Chamberlain, definitiv asociat cu politica rușinoasă numită appeasement (politica nefericitelor concesii față de Hitler, în anii 1936-1938).
Sau întrevederile dintre Hitler, Mussolini, Chamberlain și Daladier (prim-ministrul francez), unde se întâlnesc două lumi diferite, una în uniforme militare cu banderole belicoase (Hitler și Mussolini), alta în costumele clasice occidentale, ale politicienilor și diplomaților de altădată.
L-am revăzut în mai multe rânduri pe Chamberlain, satisfăcut, zâmbind diplomatic, abia coborât pe scara avionului care îl aducea la Londra, după ce obținuse acordul lui Hitler că va asigura pacea.
O minciună de care liderul nazist își va fi râs în mustața-i celebră, știind că occidentalii nu vor fi capabili să i se opună, orice va cere. Asta l-a și convins să continue și, după sacrificarea Cehoslovaciei, a vrut mai mult, invadând Polonia (septembrie 1939).
E drept să spun, în favoarea lui Chamberlain, că omul acesta, îngrozit de consecințele Primului Război Mondial, de victimele și dezastrele provocate de primul conflict major al epocii industriale, își dorea enorm pacea. Și credea – imensă eroare strategică și, alții ca el, prinși în aceeași capcană – că o poate obține negociind cu un dictator care nu punea preț pe niciun acord, pe niciun gentleman agreement.
SUA și Marea Britanie vor experimenta iar, cu Stalin, după 1945, același tip de eroare strategică, față de alt dictator al cărui chip îl idealizaseră inutil.
Fața lui Chamberlain este expresivă în imaginile filmate care ni s-au păstrat. Flutură o hârtie semnată de Hitler și își închipuie, surâzând a victorie, vorbind calm și apăsat, că a adus pacea în Europa. În fapt, este doar cinic, noi știind urmările. Pare un bufon de circ stradal care se ia foarte în serios într-un rol care nu-l prinde deloc.
Un clovn care vrea să pară altceva decât este. Și imaginile acestea ne bântuie și azi. Pentru că știm ce a urmat: șapte ani de sânge vărsat, zeci de milioane de oameni morți, dezastre umanitare și sociale, Holocaust, exterminare „industrială”, bomba atomică. „Pacea” promisă. „Pacea” dorită.
Și azi, mulți cer „pace în Ucraina”, ar vrea un nou Chamberlain, care, din scara avionului, după o ipotetică întâlnire cu Putin, să fluture un „acord de pace”, cu sfârtecarea Ucrainei.
Liderii occidentali se pare că vor fi învățat lecția premierului britanic din triștii ani ai appeasement-ului. Și nu mai vor să intre într-un asemenea rol ingrat, chiar dacă unii se vor fi așezat, înainte de 24 februarie 2022, la imensa masă putinistă a umilinței.
Regimul bolșevic s-a instalat, în 1917, printr-o lovitură de stat, sub zodia unui permanent sentiment de insecuritate al liderilor săi, pe de o parte, pentru că o minoritate și-a impus voința unei majorități pe care a trebuit să o controleze, iar pe de altă parte pentru că ilegitimitatea dobândirii puterii i-a condus la a vedea în „încercuirea capitalistă” un pericol major continuu, eforturile de a contracara această eventuală coalizare a statelor capitaliste fiind costisitoare, permanente și, mai cu seamă, întemeiate pe o propagandă asiduă îndreptată împotriva „străinului”.
Cum spunea, inspirat, disidentul sovietic Andrei Amalrik, regimul criminal bolșevic a desfășurat mai întâi eforturi colosale pentru a obliga toată lumea să tacă, pentru ca apoi să facă noi eforturi pentru a ști, totuși, ce gândesc și vor oamenii.
După 1945, totalitarismul comunist, de stânga, a ieșit victorios și întărit dintr-un război în care participase la distrugerea unui totalitarism de dreapta. Pentru a neferici apoi, pentru patru decenii, jumătatea estică a continentului european cu dictaturi oribile și criminale, după chipul și asemănarea celei staliniste, sovietice.
În fapt, ceea ce a început ca o lovitură de stat, în 1917, nu s-a încheiat prin implozia URSS, în 1991, cum au crezut mulți. E un proces care a continuat prin acapararea statului de serviciile secrete, inclusiv a Bisericii Ruse.
NKVD/MKGB/KGB au învins definitiv abia în 1991. Și au preluat statul sovietic mort, l-au resuscitat și s-au instalat la conducerea unuia aparent nou, Federația Rusă.
De aceea, din punctul meu de vedere, cei care nu înțeleg că nu poate exista niciun fel de negociere cu acest stat, astăzi, nu doar că nu pricep nimic din istoria secolului al XX-lea, dar vor fi, peste ani, exact în locul clovnului Chamberlain, mimând pacea și pretinzând că pun capăt unui război prin fluturarea unei păci iluzorii.
Cu cât se feresc mai mult să contribuie decisiv la încheierea etapei bolșevice care durează deja de mai bine de 100 de ani, care a tulburat acest continent mult prea mult, cu atât vor face urmările mai îngrozitoare.
În fond, realitatea istoriei frământate a Europei în secolul extremelor, după formula lui Eric Hobsbawm, ne spune că pacea nu se obține fără jertfă și sânge. Și că libertatea, democrația (cu toate neajunsurile ei) și dreptul la liberă exprimare într-un stat de drept sunt sfinte și trebuie luptat în fiecare zi pentru ele. Iar Ucraina suntem, astăzi, noi, toți europenii care credem cu putere în aceste valori, impunându-le.
În picioare, cu energie, cu orice cost.
Istoric militar, col.Florin Șperlea
Comentariu publicat in Observatorul militar
