Istoricul militar col.prof.univ.dr. Florian Sperlea analizeaza din perspectiva academica cel mai recent val de agresivitate militara ce vine dinspre Moscova.
URSS/Rusia și obsesia (in)securității
Rusia nu are nevoie de un război cu Ucraina şi Vestul. Nimeni nu ne ameninţă, nimeni nu ne atacă. O politică bazată pe promovarea unei astfel de idei este imorală, iresponsabilă şi criminală, scriu, într-o petiție lansată în Rusia, intelectuali ruși, artiști, scriitori, activiști pentru drepturile omului și istorici. Cetăţenii Rusiei nu sunt întrebaţi de nimeni. (…) Cetăţenii Rusiei sunt de facto ostaticii unui aventurism criminal. Războiul nu numai că nu corespunde intereselor Rusiei, dar este o ameninţare la adresa existenţei sale. Diplomaţia ţării nu poate lua o altă poziţie decât să respingă categoric un asemenea război, se arată în petiţie. Mai mult, generalul-colonel în rezervă Leonid Grigorievici Ivașov, președintele unei academii geopolitice rusești, a cărui candidatură la președinția Rusiei a fost respinsă din motive administrative în 2011, a precizat, într-un apel către Putin, venind din partea Adunării Ofițerilor Ruși, că suntem ofițeri ai Rusiei și cerem de la președintele Federației Ruse să renunțe la politica criminală de provocare a unui război în care Federația Rusă va fi singură împotriva forțelor combinate ale Occidentului. Nu s-ar putea spune, așadar, că vocile lucide lipsesc din Rusia. Important este dacă Putin le aude și este dispus să țină seama de ele.
Întrebarea legitimă este când anume s-a instaurat această obsesie a insecurității în establishmentul politic și militar al Rusiei.
Începuturile se regăsesc în condițiile dificile ale izbucnirii revoluției bolșevice, în fapt o lovitură de stat a unui grup relativ restrâns care pune mâna pe putere prin sânge și violență, menținându-se la putere prin forță, cu sprijinul unei noi armate revoluționare muncitoresc-țărănească, înființată de Troțki, dar și prin aparatul represiv, care a suprimat orice mișcare de contestare.
Cum spune, inspirat, disidentul sovietic Andrei Amalrik, regimul a desfășurat mai întâi eforturi colosale pentru a obliga toată lumea să tacă, pentru ca apoi să facă noi eforturi pentru a ști, totuși, ce gândesc și vor oamenii.
Uniunea Sovietică – așa cum se dovedise măcar din timpul campaniei napoleoniene în Rusia, în 1812, dar și a Germaniei naziste, în 1941-1944 – și-a luat ca aliat spațiul, demonstrând că Rusia nu poate fi cucerită dacă există un spațiu suficient de larg în fața capitalei Moscova.
Rusia putea fi înfrântă însă în condițiile ocupării unui spațiu restrâns al teritoriului ei, cu condiția ca războiul să provoace o criză politică internă de proporții (Războiul Crimeii, Războiul ruso-japonez).
În fapt, regimul sovietic s-a instaurat sub zodia unui permanent sentiment de insecuritate al liderilor săi, pe de o parte, pentru că o minoritate și-a impus voința unei majorități pe care a trebuit să o controleze, iar pe de altă parte pentru că ilegitimitatea dobândirii puterii i-a condus la a vedea în „încercuirea capitalistă” un pericol major continuu, eforturile de a contracara această eventuală coalizare a statelor capitaliste fiind costisitoare, permanente și, mai cu seamă, întemeiate pe o propagandă asiduă îndreptată împotriva „străinului”.
Ivan cel Groaznic a fost un cârmuitor mare și înțelept (…). Înțelepciunea lui a constat în faptul că el s-a situat pe poziții naționale și nu a permis pătrunderea străinilor în țara lui, izolând țara sa de pătrunderea influenței străine. (…) Petru I a fost un mare cârmuitor, dar el a deschis prea mult poarta, permițând pătrunderea influemței străine în țară… Și, mai mult, a permis acest lucru Ecaterina. Și așa mai departe. Oare curtea lui Alexandru I a fost o curte rusească? Oare curtea lui Nicolae I a fost o curte rusească?
Stalin, februarie 1947
Strategia lui Stalin ar putea fi rezumată, consideră istoricul Laurențiu Constantiniu, într-o excelentă lucrare pe această temă (Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecurității, Editura Corint, 2010), prin formula securitate prin teritoriu, pentru anii 1939-1944, și securitate prin sovietizare, după 1944, când, prin avansul Armatei Roșii, liderul sovietic impune în țările est-europene regimuri staliniste după chipul și asemănarea celui de la Moscova (în Iugoslavia și Albania comuniștii reușind să ajungă la putere prin forțele proprii).
Stalin are aceeași atitudine faţă de aliaţii săi pe parcursul celui de Al Doilea Război Mondial, pornind de la permanenta insecuritate resimţită de liderii sovietici, îndată după declanşarea Revoluţiei bolşevice.
Constrânşi să treacă de la „revoluţia mondială”, pe care nu reuşiseră să o declanşeze, la formula, mai modestă, a „socialismului într-o singură ţară”, liderii sovietici s-au raportat mereu la problemele pe care „încercuirea capitalistă” le putea crea.
Teama perpetuă de o astfel de încercuire şi conştiinţa fragilităţii regimului politic au determinat leadership-ul sovietic să acţioneze permanent pentru asigurarea unui spaţiu protector la graniţele URSS.
După aceleaşi principii — obţinerea unui brâu de securitate — se va ghida liderul sovietic în politica sa în raport cu Germania, între 23 august 1939 şi 22 iunie 1941, după cum a ştiut să-şi urmărească obiectivele teritoriale şi în cadrul noii alianţe cu Marea Britanie şi SUA.
Documentele sovietice publicate în ultimii ani arată că URSS a fost intens preocupată de politica pe care urma să o aibă în vedere faţă de ţările est-europene, după înfrângerea Germaniei naziste.
În acest scop, a fost constituită, în 1943, o comisie, condusă de Maksim M. Litvinov (fostul comisar al poporului pentru Afaceri Externe şi reprezentant plenipotenţiar al URSS în SUA), menită să analizeze atitudinea pe care Uniunea Sovietică urma să o aibă într-o problemă teritorială dificilă în care dorea să se implice din motive care ţineau, în primul rând, de concepţia sovietică privind participarea la reconstrucţia postbelică a Europei în acord cu interesul constant al URSS de constituire a unui glacis strategic la frontierele sale vestice.
I.V. Maiski, fostul ambasador sovietic în Marea Britanie, căruia i s-a cerut opinia cu privire la problema transilvană, considera că România era un factor important al apărării URSS în sud-estul Europei şi că frontierele comune ale acesteia cu Bulgaria, Iugoslavia şi Ungaria erau „strategic avantajoase pentru URSS”, motiv pentru care cerea încheierea unui pact de ajutor reciproc cu România, care să includă, precis stipulat, „dreptul” URSS de a desfăşura pe teritoriul românesc „baze militare, aeriene şi navale”!
Să-i reamintim lui Putin aceste poziții sovietice, care se vor contura pe durata ocupației rusești, până în 1958.
Este limpede, din documentele publicate de cercetătorii ruşi, că URSS a luat în calcul mai multe variante pentru rezolvarea problemei Transilvaniei, în noua alcătuire teritorială postbelică, aplicând însă principii diferite (unul etnic, de pildă, la graniţele de est ale Poloniei, şi unul istoric la graniţele de vest, dar unul istoric-etnic în cazul Transilvaniei), inclusiv analizarea posibilităţii de a crea un stat transilvănean independent care urma să fie controlat de URSS, dar aflat „în afara oricăror uniuni regionale şi federaţii”.
Aceste dezbateri din comisia Litvinov, în 1943-1944, arată că planurile lui Stalin privind instaurarea unor regimuri politice pe deplin controlate de Moscova aveau să evolueze constant în funcţie de avansul Armatei Roşii şi atitudinea foştilor săi aliaţi din anii războiului, SUA şi Marea Britanie.
Dar, în esenţă, opiniile specialiştilor consultaţi în cadrul Comisiei Litvinov au privit, din perspectiva strictă a intereselor sovietice, cu mai multă simpatie cauza revenirii Transilvaniei la statul român, asociată însă cu obţinerea unor avantaje precise pentru URSS – aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat – în sensul impunerii la Bucureşti a unui guvern care să poată fi controlat de Moscova şi renunţării la pretenţiile teritoriale asupra Basarabiei şi nordului Bucovinei care ar fi revenit, astfel, Uniunii Sovietice.
Litvinov a arătat însă cât se poate de limpede că URSS ar trebui să se asigure că există „o bază şi un control” asupra oricărui guvern din țările est-europene, ca o garanţie a faptului că nu va fi urmată o „altă politică” (a se înţelege una nefavorabilă sau complet ostilă URSS!), inclusiv prin accederea acestor țări într-o alianță militară.
În februarie 1947, Stalin, ale cărui armate controlau jumătatea estică a continentului european, îi scrie cineastului său favorit, Serghei Eisenstein, subliniind nevoia de a fi precaut ca lider la „străini”, configurându-i un tablou al țarilor care acționaseră corect sau greșiseră prin atitudinea lor permisivă față de străini: Ivan cel Groaznic a fost un cârmuitor mare și înțelept (…).
Înțelepciunea lui a constat în faptul că el s-a situat pe poziții naționale și nu a permis pătrunderea străinilor în țara lui, izolând țara sa de pătrunderea influenței străine. (…) Petru I a fost un mare cârmuitor, dar el a deschis prea mult poarta, permițând pătrunderea influemței străine în țară… Și, mai mult, a permis acest lucru Ecaterina. Și așa mai departe. Oare curtea lui Alexandru I a fost o curte rusească? Oare curtea lui Nicolae I a fost o curte rusească?
Nu e de tot hazul cum meditează Stalin, în 1947, la rolul nefast al străinilor, în vreme ce armatele sale controlează jumătate din continentul european?
Implozia URSS, după nereușitele tentative de refomare ale lui Mihail Gorbaciov, a adus haos și grave crize politice și economice în imensul spațiu estic.
Rusia s-a văzut nevoită să regândească aranjamentele de securitate cu Europa care înainta acum spre frontierele puse în discuție de vechile republici unionale, în efortul lor de a-și găsi drumul spre o viață independentă.
Să o spunem limpede, pretinsele angajamente ale Occidentului cu privire la o eventuală extindere economică și militară în estul continentului, false de altminteri, nu sunt decât modalități de a introduce în tratativele diplomatice o „victimă inocentă”, Rusia.
Aceeași Rusie care evită să vorbească despre Pactul Ribbentrop-Molotov, cu aranjamentele sale secrete, și consecințele sale. Măcar acesta există, chiar dacă Moscova încă pretinde că nu-l știe!
Elțîn (care nu era sub influența alcoolului!) îi spune lui Bill Clinton, cu prilejul unei conferințe de securitate, în Istanbul, în noiembrie 1999, într-un dialog halucinant: te rog doar un lucru, lasă Europa Rusiei. Rusia e pe jumătate europeană și pe jumătate asiatică.
Clinton îi răspunde ironic: deci vrei și Asia? Elțîn, fără nicio ezitare: Da, da, Bill. Va trebui să cădem de acord și asupra acestor lucruri. Clinton, sceptic: Nu cred că europenii își doresc foarte mult asta. Elțîn insistă: Bill, vorbesc serios. Avem puterea. Rusia are puterea și abilitatea de a ști ce să facă cu Europa.
În decembrie 1999, Clinton l-a sunat pe Elțîn din Biroul Oval: îl susțin pe Putin sută la sută, a spus Elțîn. Sunt sigur că va câștiga viitoarele alegeri. Sunt absolut sigur că este un democrat și o persoană cu un suflet mare. (Tim Weiner, Nebunie și glorie. America, Rusia și Războiul politc, 1945-2020, Editura Litera, p. 203)
De 20 de ani îl vedem la lucru pe „democratul” Putin. Cu suflet mare cât să cuprindă nu doar Rusia, ci și pe vecini, mimând insecuritatea Rusiei, care ar fi „împresurată” de europeni și organizațiile lor „belicoase”.
Cu președintele Putin se va încheia, din punctul meu de vedere, jocul „insecurității” practicat de liderii sovietici și ruși în secolele al XX-lea și al XXI-lea.
Condiția esențială este ca lumea europeană, bine articulată în pozițiile exprimate, alianțele constituite și eforturile diplomatice, să dovedească fermitate. Altminteri, Rusia își va savura o victorie de etapă, deocamdată, pe care nu are niciun motiv să nu o treacă în palmaresul său nefericit.
