Istoricul si politologul Florin Abraham lanseaza intr-un editorial din Adevarul o ipoteza exploziva despre alegerile prezidentiale din 2024 din Romania.
Alegerile prezidențiale din Austria, un model pentru anul 2024 în România?
În timp ce turnura suveranismului pare de nestăvilit în Europa șocată de impactul consecințelor agresiunii ruse asupra Ucrainei, dacă ținem seama de alegerile recente din Suedia și Italia, din neutra Austrie ajunge o veste aparent banală: în 9 octombrie a fost reales Președinte Federal Alexander Van der Bellen. (…)
Știrea importantă abia acum urmează: principalele partide ale țării, social-democrații și creștin-democrații, nu au avut candidați proprii.
Postul de Președinte Federal nu este deloc unul fără atribuții, prin comparație cu Președintele Republicii din România. În Austria, președintele este ales prin sufragiu direct, pentru un mandat de 6 ani, pentru a asigura stabilitatea statului, dincolo de ciclurile electorale (în Austria, mandatul parlamentar are 5 ani, existând un decalaj de un an între durata mandatului parlamentar și a celui prezidențial, la fel ca în România). Spre deosebire de Președintele Republicii din România, Președintele Federal austriac poate dizolva Parlamentul (Consiliul Național). (…)
În România, discuțiile despre alegerile din 2024 au început deja. Nu există zi în care un lider politic sau o figură marcantă a spațiului public să nu fie „nominalizată” ca potențial candidat din partea unui partid sau din partea unei coaliții. Lista „prezidențiabililor” este deja lungă, cu nume noi și vechi, cu politicieni de cursă lungă sau independenți, care au servit însă, de-a lungul timpului, în diferite poziții oficiale. Dezbaterile sunt uneori atât de aprinse, încât pare că a început deja campania electorală. Unii dintre „nominalizați” sunt zilnic / săptămânal în spațiul media. Alții se poziționează discret, în spatele unor mesaje criptice, ținute cu diferite ocazii cu semnificații simbolice. Speculațiile au o dinamică ridicată, iar „fronturile” sunt deja conturate: stânga și dreapta, reprezentate de primele două partide din Parlament, la care putem adăuga unul sau doi candidați surpriză, reprezentând interesele partidelor mai mici. În timp ce primele două partide mizează pe capacitatea lor de a construi un candidat viabil, partidele mai mici mizează, precum în Austria, în 2016, pe războiul celor mari, care, eventual, va deschide calea câștigătorului surpriză.
Actuala coaliție de guvernare (PSD, PNL, UDMR, cu susținerea minorităților reprezentate în Parlament) a declarat în repetate rânduri că intenționează să asigure o stabilitate politică pentru o perioadă mai lungă de timp, menționându-se, uneori, anul 2028 ca un posibil indicator în timp. Contextul geopolitic regional impune o astfel de abordare, care să îmbrățișeze stabilitatea și coerența politică, chiar în pofida diferențelor doctrinare absolut firești. Ceea ce „încurcă” această proiecție a stabilității este exact competiția prezidențială, din 2024, care, în lipsa unei abordări imaginative, nu poate fi altfel decât a fost până acum, adică „sângeroasă”, cu multe pierderi de resurse politice și de capital de încredere din partea populației. (…)
Ca atare, cel puțin la nivel de ipoteză de lucru, poate fi imaginată varianta în care partidele din actuala coaliție de guvernământ susțin un candidat comun în alegerile prezidențiale. Acesta/aceasta trebuie să aibă o carieră profesională și publică semnificativă, să fie în mod real echidistant(ă) politic, dar cu experiență de „demnitar”, și care să facă dovada unor calități prin care garantează faptul că poate asigura stabilitatea țării în momentele de criză. Chestiunea premierului poate fi decisă implicit de alegători, prin votul acordat partidelor, și acordurile politice postelectorale, în funcție de ponderea în Parlament, ceea ce ar permite continuarea unei guvernări de mare coaliție.
Deși această variantă nu este exclusă în discuțiile publice, ipoteza este în contrasens cu proiecțiile actuale pentru anul 2024. Sarcina politologilor este însă aceea de a investiga și alte moduri de abordare a politicii, în limitele Constituției României și a legislației actuale, mai ales dacă există deja unele modele care s-au dovedit funcționale, ca de exemplu modelul austriac invocat mai sus. Identificarea unui spațiu comun al partidelor politice din actuala coaliție parlamentară, care să aibă ca fundament interesul public și nu orgoliul electoral al unui partid sau altul, ar permite o cu totul altă distribuție a resurselor politice pentru anul 2024 și, în felul acesta, atingerea unui obiectiv de țară mult mai important decât orice obiectiv de partid: stabilitate politică, în interesul cetățenilor.
Evident, este prea devreme ca o astfel de decizie să fie adoptată, dar opțiunea de a renunța la războiul politic clasic, asociat cu toate competițiile prezidențiale de până acum, și îmbrățișarea unei variante care să se bazeze pe rațiune, încredere și caracter politic nu se poate adopta peste noapte. Aceasta ar presupune o schimbare fundamentală de paradigmă, din partea partidelor care asigură azi guvernarea, care ar necesita o analiză atentă, o interiorizare, până la nivel de filială de partid, a noului concept, o pregătire corespunzătoare, inclusiv din perspectiva comunicării publice, și, în final, testul suprem în fiecare democrație, respectiv validarea, de către electorat, a acestui nou model de acțiune politică, scrie politologul Florin Abraham in Adevarul.
