Intr-o analiza ampla realizata pentru revista de specialitate Intelligence, SRI dezvaluie care sunt mecanismele ce creaza rupturi, dezorientare si capcane in relatia cetatean-stat, cu precadere in domeniul securitatii nationale. 

Securitatea, între concept și drept cetățenesc

Vreme de vreo două milenii, umanitatea a fost caracterizată de expresia dramaturgului antic Plaut: Homo homini lupus est (Omul este lup pentru om). Iar materializarea acestei expresii rămâne vizibilă și în zilele noastre.

Organizarea lumii în state (cu diferite forme de guvernare) exprimă administrativ identitatea individuală la nivel colectiv. Cetățenii au creat instituții care să-i conducă, să-i apere și să-i ajute să evolueze. Democrația s-a născut ca manieră de reprezentare a cetățenilor, a societății prin intermediul unor instituții publice. Așa se face că nici un stat nu există prin sine, ci doar prin cetățenii lui. Căci, dincolo de forme și concepte, atât instituțiile statului, cât și societatea înseamnă oameni.

Tranziția către o societate democratică, devotată valorilor universale și libertăților individuale ale cetățeanului nu presupune doar modificarea unui cadru formal, ci și o schimbare profundă în plan uman, de-a lungul mai multor generații. În acest proces de transformare, în care educația joacă un rol fundamental, orice eroare aduce cu sine vulnerabilități care expun statul amenințărilor proliferate de lumea modernă, într-o ecuație globală complexă. Nevoia de securitate, cu care ne naștem instinctiv, este dezvoltată și adaptată permanent realităților cu care ne confruntăm. Educația de securitate nu se adresează unor noțiuni abstracte, ci unor oameni, ale căror puncte forte trebuie valorificate și ale căror vulnerabilități trebuie îndepărtate.

Individ, societate, stat

Sintetizând întreaga experiență documentaristică de la Antichitate și până la momentul său, „Principele” lui Niccolo Machiavelli a lăsat posterității fundamentul unei viziuni care a ajuns în timp să scindeze lumea politică de cea comună. După cum arăta istoricul literar Alexandru Balaci în prefața unei ediții în limba română a cărții lui Machiavelli (Editura Mondero, București, 1997, pag. VII), etica acțiunilor unui stat poate fi diferită de cea care guvernează acțiunile individului. Decizia luată în beneficiul colectiv, care contribuie la bunăstarea statului, „își poate crea propria morală, propriul său univers etic”, iar „unica separație dintre bine și rău, dintre just și injust este rațiunea de stat”. Analizând opera florentinului, Balaci concluzionează că „solidaritatea indivizilor care compun un stat este acordată de conștiința lor politică și de ideea că fiecare individ, colaborând, asigură stabilitatea statului și propria sa dezvoltare.”

Trăim în prezent într-o societate așezată pe principiile democrației și libertății, ale apărării, respectării și promovării drepturilor, dar și îndatoririlor fundamentale ale individului. Dacă Puterea are menirea de a defini și operaționaliza interesul național, ceea ce îi conferă legitimitatea în acest demers este consfințit prin voința liber exprimată a cetățenilor. Într-o atare logică, în chip firesc, exercițiul democratic ar trebui să întrunească un consens de acțiune solid. Dar realitatea efectivă nu concordă mereu. Plasarea interesului național în condescendența celui personal afectează încrederea populației în principalele instituții ale statului.

Cultura și educația de securitate

Educația de securitate înseamnă implementarea și diseminarea corectă în toate mediile a principiilor și modalităților de acțiune sau inacțiune în scopul prezervării securității. Atât eforturile de asigurare a securității, cât și cele educaționale sunt procese continue, neîntrerupte și interdependente. Devenind sistemice, ele ajung să concureze la ceea ce un fost secretar general al NATO, lordul George Robertson, a numit cultura de securitate. Aceasta nu este doar o expresie a unui curriculum educațional, ci o punte comună de viziune și acțiune între statele lumii în măsura în care, în prezent, nicio țară nu se mai poate apăra singură în fața amenințărilor, a pericolelor atipice și asimetrice.

În tot acest demers, locul și rolul SRI înțeles ca garant al securității naționale implică și dimensiunea educațională proiectată atât spre exterior, cât și, din rațiuni ce țin de eficientizare, prin norme proprii, specifice, spre interior, spre sine însuși.

Ruptura de un tip de societate și rodajul într-un altul generează dezorientare și creează astfel stări angoasante, naște capcane periculoase și riscă să bulverseze valorile în baza căruia stă constituit însuși interesul național. Astfel, importanța educației pentru atingerea culturi de securitate eficiente devine covârșitoare. Căci, în acest sens, pentru noi, speranța nu vine din trecut, iar, pentru a o regăsi în viitor, într-un mod consolidat, ea trebuie sădită încă din prezent, acum.

Conceptul de securitate și transpunerea sa în societate

Conceptul de securitate a căpătat conotații negative în societatea românească de după 1989, din cauza asocierii cu acțiunile represive ale instituţiei Securității din epoca regimului totalitar. Dacă, însă, azi, conceptul de securitate a reușit să se contureze și să se impună în limbajul de specialitate și printr-un conținut consistent, până nu demult, el era, încă, învăluit în controverse teoretice. În ecuațiile geostrategice, conceptul de securitate tinde să aibă valori din ce în ce mai mari, mai mult, el însuși devine o ecuație mult prea complexă.

După cum o arată expertul Aurel Băloi într-o serie de articole („Conceptul de securitate – școli de gândire” și „Analiza securității internaționale: delimitări conceptuale”, publicate în revista „Studii de securitate”, în 2003), până în perioada anilor 1980, în cadrul analizelor geopolitice, conceptul de securitate putea fi regăsit doar subsidiar, printre studiile din spectrul militar, fără a fi vehiculat în mod programatic în domeniul relațiilor politico-diplomatice şi internaționale. Astfel, conceptul de securitate națională de până la acel moment a fost privit doar ca un atribut al puterii și ca o rezultantă a păcii.

Lipsa unei școli de gândire coerente în privința conceptului de securitate nu înseamnă însă că nu au existat autori care să reflecteze asupra acestui subiect. În condescendenţa concepţiei lui Friedrich Nietzsche din „Genealogia moralei”, conform căruia ceea ce e bine şi moral pentru unul este sau poate fi rău şi imoral pentru altul, în prima parte a anilor ’50, John Hertz a plasat conceptul de securitate în aceeaşi notă dilematică. Astfel, acesta a postulat teoria potrivit căreia ceea ce, pentru un stat, reprezintă măsuri de securitate defensive, ajunge să fie perceput de către alt stat drept o potenţială ameninţare, un risc de insecuritate. Ulterior, Arnold Wolfers a fost cel care a reliefat cel mai pregnant ambiguitatea indusă de conceptul de securitate şi a exprimat necesitatea ca acesta să fie teoretizat, dezvoltat într-o manieră multidimensională, aplicată în mod extins în majoritatea domeniilor ce compun existenţa societăţii.

Mai târziu, în perioada anilor ’70, Robert Jervis a subliniat caracterul de interdependență dintre relațiile de securitate intra- şi interstatale, acreditând ideea că se impune necesitatea creării şi articulării unor „regimuri de securitate” a căror evoluţie să fie monitorizată şi cercetată prin metode de analiză sistemică. La rândul său, Barry Buzan a sintetizat cauzele lipsei unei dezvoltări conceptuale pentru noțiunea de securitate prin complexitatea şi ambiguitatea acesteia şi prin suprapunerea sa cu conceptul de putere ce are drept consecinţă concentrarea puterii în mâinile unui stat sau grup de state ori menținerea balanței de putere, căci „o noțiune nedefinită de securitate națională oferă elitelor politice și militare o sferă de acțiune pentru maximizarea strategiilor puterii”.

În anii ’80, când securitatea devenise conceptul preferat al discuțiilor la nivel înalt, Barry Buzan a identificat şi introdus conceptul de „complex de securitate” pe care l-a definit ca pe un sistem de relaţii regionale care au ca fundament fie tiparul amiciției ce evoluează de la simpla prietenie până la acordarea ajutorului şi protecției, fie cel al inamiciției, cu legături caracterizate de neîncredere reciprocă și circumspecţie, teamă.

Începutul anilor ‘90 a coincis cu afirmarea mai multor școli de gândire cu privire la conceptul de securitate, izvorâte din domeniul relațiilor internaționale, al doctrinelor politice sau teoriilor organizaționale și culturale. Prin urmare, s-au folosit mecanisme metodologice și de definire conceptuală din domenii din ce în ce mai variate, mergându-se către o cunoaștere polivalentă a securității.

Pentru a fi transpus în practica de securitate, demersul teoretic a fost supus unui proces de armonizare și omogenizare. Așa s-a născut și conceptul culturii de securitate consacrat ca ansamblul larg acceptat al intereselor, valorilor, simbolurilor, credințelor, tradițiilor şi atitudinilor societăţilor în privinţa stabilităţii şi păcii, ce este articulat şi promovat de către actorii politici şi elitele diplomaţiei în raporturile cu cetăţenii şi în relaţiile interstatale directe ori mediate de organisme internaţionale.

Evoluţiile conceptuale ale culturii de securitate au condus la schimbări profunde atât ale politicilor în sine, cât și ale comportamentului din relaţiile principalilor actori ai comunităţilor de securitate. Totuşi, percepția asupra problemelor și gestionarea relațiilor de securitate a rămas tributară opiniilor şi viziunilor personale ale liderilor politici, fapt care influenţează atât cultura de securitate din interiorul unui stat, cât şi pe cea din sistemul internațional de relaţii prin care este întreţinută starea de stabilitate si pace. Indiferent de teoretizări, modalități efective și mijloace de acțiune succesive istoric, dezambiguizarea conceptului şi asigurarea securității s-a realizat o dată cu canalizarea acesteia pe două componente distincte.

Astfel, pe de o parte, a fost instituită securitatea individului, cea care aşează în centrul preocupărilor omul ca element fundamental al societăţii şi prin care atenţia a fost mutată de pe noţiunea de stat asupra comunităţii. Securitatea individului este afectată de o serie de factori interni și externi. Între factorii interni, se numără gradul scăzut de funcţionalitate a sistemului social de valori, existenţa unor dezechilibre economice majore cu impact în diminuarea standardelor de viață determinată de şomajul ridicat, de inechităţi substanţiale în privinţa accesului la educaţie şi sănătate, precum şi degradarea mediului înconjurător, conjugate cu ineficienţa mijloacelor de acțiune concretă. Între factorii externi care amenință securitatea individuală, se regăsesc tensiunile de ordin politic, militar şi socio-economic din ansamblul relaţiilor internaționale, precum şi proliferarea criminalității organizate transfrontaliere, indiferent că ne referim la traficul de persoane ori substanţe interzise și arme, îndeosebi din categoria materialelor radioactive.

În cuprinsul unui raport privind rolul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) în secolul 21, document ce a stat la baza Declaraţiei Mileniului adoptate de liderii statelor membre, în septembrie 2000, secretarul general de la acea dată al ONU, Kofi Annan, sublinia că nu mai e posibil ca securitatea individului să fie redusă doar la o perspectivă eminamente militară. Aceasta trebuia să ajungă a fi axată cu precădere pe un set de acţiuni care să conducă la dezvoltare economică durabilă în vederea reducerii sărăciei, la justiție socială pentru abolirea inechităţilor, la instituirea democratizării care să asigure supremaţia normelor de drept şi respectarea drepturilor omului, prin bună guvernare de natură a oferi acces neîngrădit la educaţie, sănătate şi un mediu nealterat. În felul acesta, înaltul oficial ONU a apreciat că, în lipsa fricii şi prin asigurarea nevoilor de bază şi a libertăţii, generaţiile viitoare se vor putea dezvolta armonios.

Securitatea individului înscrie aşadar omul într-o ordine constituită pe globalismul umanității și răspunde principalelor nevoi ale populației într-un context al globalizării și interdependenței. Astfel, securitatea individului se traduce prin siguranța și bunăstarea sa.

Pe de altă parte, lărgirea agendei de securitate a determinat apariția conceptului de securitate comprehensivă care privește atât identificarea și înțelegerea amenințărilor colective, cât și modalitățile de răspuns. Principalele amenințări colective identificate nu sunt diferite în esenţă de cele individuale şi sunt concentrate pe aceleaşi coordonate politice (vizând abuzurile la adresa drepturilor omului, schimbările frecvente de regim politic, impunerea voinţei prin acte de terorism), economice (referitoare la decalaje majore de dezvoltare, accentuarea sărăciei, crize de ordin financiar cu impact global și piraterie), de mediu (privind încălzirea globală şi schimbările de ordin climateric, diminuarea şi degradarea resurselor vitale ce pot genera crize de hrană și apă) și sociale (de natura conflictelor de tip majoritate-minoritate, suprapopulării, crimei organizate, traficului de droguri, comerțului ilegal, imigrației masivă necontrolate și epidemiilor sau pandemiilor). Toate aspectele prezentate mai sus transformă educația de securitate într-un demers necesar.

Rațiunea educației de securitate

Când vorbim despre o educație sau, mai cuprinzător, despre o cultură de securitate, nu ne mai referim la un concept, ci la un fenomen procesual obligatoriu și continuu. Educația permite cunoașterea ansamblului de elemente, de la cele teoretice până la cele evenimențiale, care fac posibilă îndeplinirea demersurilor de securitate. Funcția vitală pe care trebuie să o îndeplinească acest tip de educație este cea preventivă. De obicei, oamenii se mobilizează deplin doar atunci când sunt confruntați efectiv cu o anumită problemă. Până la acel moment, se remarcă tendința de a neglija sau de a amâna luarea unei decizii.

Prevenirea nu înseamnă neapărat o intervenție, ea trebuie înțeleasă mai degrabă ca o stare permanentă de veghe. Atragerea întregii comunități este un element indispensabil al strategiei preventive. Educația de securitate urmărește cunoașterea de către cetățeni a drepturilor și libertăților fundamentale și consolidarea comportamentelor sociale în consens cu aceste valori.

Cultura de securitate este generată de conștientizarea la nivelul cetățeanului și a grupurilor sociale a valorilor, normelor și drepturilor care pot garanta așezarea vieții individuale și sociale pe temeiurile valorilor libertății și democrației. Astfel, cultura de securitate reprezintă mai mult decât un exercițiu de comportament social. Ea este construită pe un sistem legislativ coerent, pe un control eficient al tendințelor de restrângere a drepturilor și libertăților individuale și pe o societate civilă puternică, activă și responsabilă, care să modeleze comportamentul cetățenilor.

Instituțiile statului responsabile de problema securității naționale au modalități specifice de acțiune pe plan intern și extern pentru promovarea și apărarea intereselor naționale. Pentru a deveni cu adevărat eficiente, acestea trebuie cunoscute, valorizate și acceptate de opinia publică. Societățile democratice implică o anumită cultură a securității, sprijinind opinia publică să-și asume valori comune la nivel național, regional și internațional. Nivelul gradului de securitate individuală ori colectivă a unei țări este însăși expresia nivelului de educație pentru securitate pe toate coordonatele sale, pe care fiecare țară o deține și o promovează.

Importanța educației de securitate derivă din necesitatea ca fiecare serviciu de informații în parte, precum și instituțiile și organismele de stat ori private cu răspundere, alături de societate civilă să poată avea și să își poată crea necontenit condițiile pentru asigurarea securității în toate formele sale: individuală, locală, națională, zonală, regională și globală.

Dimensiunea implicită. Cadrul legislativ

În chip firesc, cadrul statutar al oricărui demers este conferit de către legea supremă în stat, Constituția. Edificarea unui mediu de securitate stabil nu ar fi însă posibilă fără creionarea unei strategii naționale realiste și care să fie respectată și aplicată corespunzător. Prin urmare, prin hotărâre a Parlamentului României reunit în ședință comună, la propunerea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, este aprobată Strategia Națională de Apărare a României. În conținutul acesteia, sunt definite și enumerate interesele și obiectivele naționale de securitate, este realizată evaluarea mediului actual de securitate și sunt prezentate amenințările și riscurile (de ordin extern), respectiv vulnerabilitățile (stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă ce diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează sau facilitează apariția și dezvoltarea acestora).

Pentru aprofundarea demersurilor în planul securității, în temeiul acestora, organul legiuitor a emis Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, cu modificările și completările ulterioare, văzută ca element-cadru de apărare a intereselor naționale ale României din cadrul propriului sistem de securitate. În Articolul 1, este definită securitatea națională, prin aceasta înțelegându-se cinci stări (de legalitate, echilibru, stabilitate socială, stabilitate economică și stabilitate politică), precum și trei cerințe care descriu parteneriatul stat-cetățean (existența și dezvoltarea statului, menținerea ordinii constituționale și menținerea unui climat de exercitare neîngrădită a dreptului și îndatoririlor fundamentale ale cetățeanului).

Prin Articolul 4 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 se urmărește prezervarea drepturilor și libertăților fundamentale, iar exercițiul siguranței naționale este strict delimitat de încălcarea acestora în mod nejustificat și abuziv: „Nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice și nu poate face obiectul nici unei imixtiuni în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul sau proprietățile sale ori în corespondență sau comunicații, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale, dacă nu săvârșește vreuna din faptele ce constituie, potrivit legii, o amenințare la adresa siguranței naționale”.

Securitate prin societatea civilă

Există un inventar de pârghii și instrumente prin care educația în scopul creării culturii de securitate și, în acest fel, practica ei își poate valida fiecare pas. Un cadru cu adevărat structurat și instituționalizat care poate contribui la educația de securitate este, cu certitudine, sistemul de învățământ, deoarece acesta deține competențele necesare formării viitoarelor generații.

La nivel instituțional, cei care operează cu informație de securitate națională sunt ținta predilectă a agresiunilor, iar vulnerabilitățile lor sunt căutate pentru a fi exploatate. În aceste condiții, educația de securitate, pune accent pe măsurile specifice de autoprotecție și pe asistența calificată. Pentru instituțiile și entitățile economice care vehiculează informații cu relevanță în planul securității, Articolul 5 al Legii nr.14/1992, se prevede că, „la cererea persoanelor fizice și juridice din sectorul privat, SRI acordă asistență de specialitate pentru apărarea secretelor aflate în posesia acestora și previne scurgerea de informații ce nu pot fi aduse la cunoștința publicului”.

Organizațiile, instituțiile de orice fel, naționale sau supra-naționale, înseamnă înainte de toate, oameni și valori. Starea de securitate își accentuează dimensiunea subiectivă, necesitatea ca indivizii să se simtă în siguranță devenind tot mai importantă. Guvernele depun eforturi mari pentru a identifica și gestiona riscurile din ce în ce mai rafinate și mai subtil prezente chiar și într-o stare de securitate aparentă. Societatea civilă se responsabilizează și se mobilizează pentru a înțelege riscurile la care este expusă și pentru a interveni în direcția apărării valorilor care îi consacră buna funcționare. De asemenea, presa, organizațiile nonguvernamentale sau institutele de cercetare independente contribuie, ca expresie a societății civile, la informarea cetățenilor cu privire la provocările de securitate și la exercitarea controlului civil indirect asupra instituțiilor responsabile de gestionarea acestor provocări, scrie Intelligence.