„Ţara te vrea prost!“
Carmen Musat / www.observatorcultural.ro
În ţara în care primarul unui oraş a ajuns să „inaugureze“ un WC în incinta şcolii, tăind fericit „pamblica“ la intrarea aşezămîntului, noul ministru al Educaţiei şi Cercetării e convins că „învăţământul nostru este foarte bun şi este păcat că umbrim aceste valori ale învăţămîntului românesc printr-o scoatere în evidenţă a unor elemente nu atît de importante cum ar fi plagiatele“. Mai mult decît atît, ministrul – care, nota bene!, este şi rectorul Universităţii din Suceava – afirmă senin că Legea „nu prevede nicăieri că trebuie să punem ghilimele la un text pe care-l preluăm, să punem citarea imediat după el, deşi astăzi cei mai mulţi dintre cercetătorii noştri aşa o fac, dar Legea nu o prevede. Nici eu nu am învăţat în facultate să fac citarea în acest mod. Mult timp am făcut şi eu acest lucru, cu citarea la final. Şi de aici apar multe probleme. Ar trebui ca Legea să prevadă norme clare de aplicare a redactării. Fiecare editură şi universitate are aceste norme în momentul de faţă. Nu trebuie să legiferăm la nivel naţional. Ar trebui ca fiecare jurnal, editură să-şi respecte regulile proprii“. Vorbiţi serios, domnule ministru?! Pentru că o asemenea declaraţie vă descalifică instantaneu nu doar ca ministru al Educaţiei şi Cercetării, ci şi ca rector al unei universităţi, şi ca profesor universitar, şi ca simplu dascăl în învăţămîntul preuniversitar! O atare declaraţie, venită de la cel mai înalt nivel, pune întreaga comunitate academică autohtonă într‑o situaţie mai mult decît jenantă. E vorba de impostură, domnule Popa, iar impostura academică e taxată drastic în mediul universitar occidental (şi nu numai occidental), acolo unde unii dintre noi au reuşit să pătrundă prin forţe proprii!
Dar declaraţia dvs. nu e doar scandaloasă, ci şi mincinoasă! Nu pot să cred că, deşi aţi urcat toate treptele universitare, ajungînd chiar rectorul unei universităţi, nu aţi aflat că în România există Legea nr. 8/1996, actualizată în 2014, privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Nu pot să cred că un rector de universitate şi acum, hélas!, ministru al Educaţiei şi Cercetării, nu ştie un lucru elementar, pe care studenţii mei îl află de la primul curs: că, în condiţiile în care Legea recunoaşte şi garantează dreptul de autor, plagiatul este furt, adică însuşire frauduloasă a unei opere de creaţie intelectuală. A spune astăzi că nu aţi învăţat în facultate să puneţi între ghilimele citatele preluate din alte surse vă descalifică moral şi profesional, pentru că regulile cercetării academice nu au fost inventate în ultimii ani, ci, dimpotrivă, au funcţionat pe tot parcursul secolului al XX-lea, în toate ţările în care există cercetare şi sisteme academice cu tradiţie. Au funcţionat chiar şi în România comunistă, unde apariţia romanului Incognito al lui Eugen Barbu a stîrnit un scandal imens la acea vreme, în urma acuzelor de plagiat, formulate de Nicolae Manolescu.
Ce să înţeleagă din declaraţiile dvs. studenţii şi doctoranzii foarte buni, cei excepţionali, care au idei originale şi depun efort intelectual susţinut pentru a obţine performanţe academice, care îşi scriu lucrările respectînd regulile scrierii academice – ştiaţi că există un astfel de curs în universităţile de la noi? – şi care se văd puşi pe acelaşi plan cu impostorii care au copiat la examene şi în tezele de doctorat? Ce să înţeleagă un specialist integru din actuala degringoladă guvernamentală, în care singurele certitudini sînt ascensiunea vertiginoasă a non-valorilor, bulversarea criteriilor de performanţă şi desconsiderarea eticii academice? Cu o asemenea „viziune“, n-aţi fi avut nici o şansă să obţineţi o notă de trecere şi cu atît mai puţin aveţi vreo şansă să dobîndiţi respectul celor mai buni dintre studenţi şi profesori! Comunitatea academică, aceea care mizează pe competenţă şi pe rezultate temeinice, nu va renunţa niciodată la „libertatea necondiţionată de a pune întrebări şi a face propuneri, adică, mai mult, dreptul de a spune public tot ceea ce pretinde cercetare, cunoaştere şi gîndire a adevărului“ despre care vorbea Jacques Derrida.
Şi ajungem astfel la ruşinoasa scrisoare de susţinere, semnată de un număr considerabil de rectori – e prea puţin important dacă sînt 45 sau 40, dat fiind că e posibil ca unii să se fi trezit că „au fost semnaţi“ –, un document penibil, care scoate la iveală două probleme majore ale societăţii româneşti din acest moment: pe de o parte, oportunismul dezgustător al unor şefi mai mici în faţa Şefului cel mare, servilismul infamant al celor care se conduc după zicala „capul plecat sabia nu-l taie“ şi, pe de altă parte, ciupercăria „universitară“ care a ajuns să sufoce performanţa şi să transforme învăţămîntul superior într-o afacere cu diplome şi titluri fără nici o acoperire ştiinţifică. Proliferarea necontrolată, timp de aproape trei decenii, a unor fabrici de diplome ce se pretind a fi universităţi a dus la situaţia de acum, în care ţara a ajuns să fie controlată de politicieni fără nici o competenţă reală, „absolvenţi“ ai unor instituţii ce cu greu ar putea fi numite de „învăţămînt superior“. Acestea sînt consecinţele unei fraude naţionale, tolerată ani la rînd de clasa politică din motive electorale, dar şi pentru că, de la bun început, iniţiatorii ciupercăriilor „universitare“ au înţeles potenţialul uriaş al acestor veritabile pepiniere din care s-au recrutat oamenii politici de azi. E suficient să vedem cine sînt tinerii politicieni şi care sînt CV-urile lor, ca să înţelegem miza uriaşă a afacerii cu universităţi particulare. Dezonorant (pentru ei) este faptul că foarte mulţi rectori de la universităţi cu tradiţie continuă să gireze scandaloasa impostură practicată la nivel naţional. Iar în joc sînt, desigur, sume uriaşe de bani destinate învăţămîntului superior şi deturnate, prin anularea clasificării universităţilor pe criterii de performanţă academică, în favoarea fabricilor de diplome.
Pare evident, după ce am văzut ce fel de miniştri ai Educaţiei a promovat coaliţia aflată la putere de-a lungul ultimului an, că programul de guvernare pe care jură mai-marii PSD-ALDE prevede în mod expres anularea criteriilor de performanţă, distrugerea învăţămîntului (îndeosebi a celui universitar) şi a cercetării şi promovarea sistematică a nulităţilor servile şi obediente.
