La sfârşitul acestei săptămâni se împlinesc 10 ani de la cele mai grave atentate teroriste din istorie. Aproape 3.000 de oameni au pierit pe teritoriul celei mai mari puteri economice şi militare a lumii. Un fapt fără precedent, un moment al cărui dramatism a schimbat soarta lumii. Nimic nu mai este cum a fost din punctul de vedere al abordării de securitate. De la viaţa simplă a călătorului cu avionul, pus acum să treacă prin controale severe ce afectează confortul personal, până la modalitatea de supraveghere fără precedent a comunicaţiilor, indiferent că e vorba despre telefon sau email.
Paradigma e total schimbată şi, din păcate, povestea această cu supravegherea absolut justificată are şi o latură sumbră. O seamă de băieţi descurcăreţi în viaţă au preluat cu entuziasm aceste metode prin care se încalcă intimitatea persoanei în vederea supravegherii celor incomozi politic. Puterea de la Bucureşti nu face nici ea excepţie, dar consecinţele nu le vor putea evita, indiferent cât de îndepărtat va fi viitorul răspunderii lor.
Poate să pară un paradox ceea ce spun, dar privind aceşti zece ani care au trecut de la 11 septembrie 2001, totul a fost în beneficiul nostru. Din uriaşul necaz al Statelor Unite, România a profitat din plin. Am dat undă verde unei cooperări foarte extinse în plan militar şi de intelligence cu partenerii de peste Ocean, iar lucrul acesta s-a răsfrânt pozitiv şi imediat asupra integrării noastre în NATO. Reacţia necondiţionată a puterii politice din 2001 în a sprijini toate operaţiunile în cadrul războiului antiterorist a însemnat o inteligenţă şi foarte necesară carte de joc care am pus-o rapid pe masa deciziilor strategice. De atunci încoace,
s-a instalat o lungă şi foarte solidă tradiţie a operaţiunilor comune între serviciile secrete româneşti şi cele aliate, între Pentagon şi Ministerul Apărării de la Bucureşti. Şeful Pentagonului Donald Rumsfeld a venit chiar la Mihail Kogălniceanu în 2003 să dea undă verde pentru utilizarea bazei, militarii români din teatrele de operaţiuni au primit permanent sprijin logistic şi chiar financiar, CIA a medaliat o seamă de ofiţeri români specializaţi în antiterorism pentru merite deosebite. Rămâne regretul etern pentru victimele militare şi civile din România, care au căzut în Afganistan sau în Spania în lupta aceasta oarbă dintre viaţă şi moarte, între civilizaţie de tip occidental şi extremist radical islamic.
Terorismul a fost şi va continua să fie o ameninţare cât timp radicalismul diferitelor religii, în special cea islamică, va găsi adepţi săraci cu duhul şi în viaţa de zi cu zi. Lupta e lungă, foarte grea şi va mai dura. Moartea lui Ossama ben Laden a încheiat un capitol. Cu siguranţă un altul se naşte chiar acum.
Înaintea integrării noastre în NATO, peste 80 la sută dintre români doreau acest fapt. Devenise un soi de obsesie naţională, o conştientizare a faptului că eram ai nimănui, fără aliaţi puternici care să ne garanteze securitatea în faţa unor ameninţări care creşteau agresiv şi asimentric în Orientul Mijociu şi în spaţiul ex-sovietic.
Acum, când sărăcia şi prostia guvernamentală îi încearcă atât de greu, o parte din români au devenit sceptici. Ei credeau că NATO şi UE le vor aduce prosperitate, stabilitate, o ţară modernă. Aşa cum au văzut ei în spaţiul european, când mergeau în concediu.
N-am decât un răspuns pentru aceşti dezamăgiţi ai integrării: soluţiile pentru România nu se află la Bruxelles, Washington, Paris ori Londra. Ele sunt aici şi ţin de calitatea oamenilor care ne conduc. Suntem în 2011. 7 ani după integrarea în NATO şi 4 ani după integrarea în UE. Am ajuns unde trebuie, dar cu cine nu trebuie. Încă n-am aflat răspunsul exact la întrebarea: ce ucide mai eficient, terorismul internaţional sau prostia celor de la putere care taie ca otomanii tot ce le iese în cale: spitale, pensii, medicamente compensate, salarii, locuri de muncă.
