17 decembrie 1989 – 17 decembrie 2020.
Au trecut 31 de ani de la cele mai dramatice evenimente pe care le-am trait.
Eram student la Timisoara. Ne baricadasem in caminul 7, ce avea o latura vis a vis de Liceul de Muzica Ion Vidu.
Tancuri, tab-uri, elicoptere, o atmosfera de revolta si panica generalizata.
Ascultasem toata noaptea Europa libera, eram o atmosfera electrizanta in complexul studentesc. Injuram pe Ceausescu si clica lui de comunisti criminali fara sa ne mai pese ca ne auzea cineva, ca ar putea exista consecinte.
Vestea ca au fost ucisi oameni ne-a umplut de furie, eram toti intr-o stare de maxima surescitare. Zeci de oameni obisnuiti, care strigau pentru libertate, isi pierdusera viata sub gloante. Inclusiv un coleg al nostru student, lovit mortal de un glont tras dintr-o companie de militari ce trecuse prin dreptul complexului studentesc.
Pe 18 decembrie dimineata eram evacuati fortat si trimisi spre domiciliile noastre. Spre gara, in tramvaiul 7, in statia Piata Libertatii, un militar a indreptat spre noi AKM-ul, sa nu coboram eventual spre Piata Operei.
Plecam la Constanta cu un sac de imagini si trairi explozive, pe care nu le voi uita toata viata. Ajungeam dupa 24 de ore pe tren si prin gari, rupt de oboseala si tulburat de mortii Timisoarei.
Pe 20 decembrie eram saltat de acasa de Securitatea din Constanta si dus la ancheta.
Pe 22 decembrie plangeam de bucurie ca a cazut Ceausescu.
#Timisoara a fost, este si va fi in sufletul meu prin trairi irepetabile.
