“Condamnarea jurnaliştilor de la Antena 3 încalcă grav jurisprudenţa CEDO”

Un articol publicat de www.cotidianul.ro :

Mihai Gâdea, Răzvan Savaliuc, Mugur Ciuvică şi Bianca Nae au fost condamnaţi în grup să-i plătească Laurei Codruţa Kovesi suma de 250.000 RON ca daune morale. Dacă în Cazul Rarinca şefa ÎCCJ a cîştigat cu dosarul făcut de oamenii lui Kovesi, acum şefa DNA trebuia să cîştige cu oamenii Liviei Stanciu?

Spunem asta întrucît Hotărîrea Tribunalului Bucureşti încalcă flagrant prevederile Codului Penal, dar şi jurisprudenţa CEDO, care este obligatorie pentru orice instanţă din România, iar acest lucru îl vom demonstra la virgulă mai jos.

Din păcate, ideea de solidaritate a breslei gazetăreşti a fost abandonată în ultimii ani cel puţin din două motive: înregimentarea multor instituţii de presă în grupuri de interese politice şi goana nebună după rating, tiraj sau like-uri, care duce la ideea falsă că dacă un organ de presă dispare sau este sancţionat atunci va creşte importanţa celorlalte.

CEI PATRU JURNALIŞTI AU VORBIT ÎN COR?

Iată cum sună Hotărîrea Tribunalului Bucureşti în procesul intentat de Laura Codruţa Kovesi celor 4 jurnalişti prezenţi în emisiunea „Sinteza zilei” de la Antena 3 din data de 19 iunie 2014: „Obligă pârâții în solidar la 250.000 de lei daune morale și să comunice public dispozitivul hotărârii în 10 zile de la rămânerea definitivă la postul Antena 3. Respinge în rest pretențiile și respinge cererea reconvențională”. Observăm că toţi cei patru jurnalişti sînt luaţi la grămadă, fiind consideraţi un grup compact şi, drept urmare, au primit o pedeapsă în solidar.

Noul Cod penal, ca şi cel vechi, de altfel, şi ca orice act normativ din lumea democratică, obligă instanţa la individualizarea pedepsepselor în cazul mai multor făptuitori. În acest sens, iată prevederile art. 74 din Codul penal, referitor la Individualizarea pedepselor:

Aşadar, instanţa i-a considerat pe toţi cei patru jurnalişti ca fiind un cor, ca şi cum ar fi vorbit toţi deodată, spunînd, deci, absolut aceleaşi cuvinte injurioase la adresa Codruţei Kovesi. Şi aşa să fi fost, ceea ce este o absurditate, totuşi legea obliga instanţa să individualizeze pedepsele în funcţie de ceea ce a spus fiecare în acea emisiune. Nu s-a întîmplat aşa, singurul lucru de care a părut interesată instanţa fiind să-i dea satisfacţie şefei DNA Laura Codruţa Kovesi prin pedepsirea jurnaliştilor de la Antena 3.

Grav este că noi am prevăzut o astfel de atitudine a instanţelor după acum deja celebrul Caz Rarinca, în care a fost anulată o sentinţă de achitare numai pentru că opinia publică şi instituţii importante ale statului solicitau demisia şefei DNA şi a şefei ÎCCJ. Din acel moment, era clar că orice judecător se va simţi timorat, ştiind că, deşi este inamovibil, poate fi trimis oricînd în faţa Inspecţiei judiciare dacă va da o sentinţă ce nu convine doamnelor Codruţa Kovesi sau Livia Stanciu!

Însă, după cum vom vedea, Hotărîrea Tribunalului Bucureşti n-a ţinut cont nici măcar de jurisprudenţa CEDO, deşi aceasta este obligatorie pentru orice instanţă.

ÎNSĂŞI MONICA MACOVEI CRITICA ASTFEL DE HOTĂRÎRI DE CONDAMNARE A JURNALIŞTILOR

Cei patru jurnalişti de la Antena 3, Mihai Gâdea, Răzvan Savaliuc, Mugur Ciuvică şi Bianca Nae sînt acuzaţi că, în emisiunea „Sinteza zilei” din 19 iunie 2014 au spus că Laura Codruţa Kovesi a mușamalizat ancheta în dosarul în care se efectuau cercetări față de Sandu Anghel, zis Bercea Mondial, și Mircea Băsescu. Nu insistăm aici pe adevărul celor susţinute de cei 4 ziarişti, limitîndu-ne doar la aducerea în discuţie a faptului că procurorul Iacobescu, care se ocupa de acest dosar, a fost scos din magistratură tocmai pentru că dispusese percheziţii şi ascultări telefonice împotriva lui Mircea Băsescu.

Lucrurile acestea nu mai ţin de speculaţii, fiind conţinute chiar în dosarul Inspecţiei judiciare de la acea vreme, ori Procuror general era atunci chiar Laura Codruţa Kovesi, deci scoaterea din joc a procurorului Iacobescu nu putea fi dispusă de altcineva. Consecinţa înlăturării sale din dosar a fost chiar muşamalizarea cercetărilor faţă de Mircea Băsescu, faptele revenind în discuţie abia odată cu apariţia casetelor video care l-au şi adus pe fratele fostului preşedinte Traian Băescu în faţa instanţei! Din păcate, proba verităţii nu a fost luată în calcul de către instanţa Tribunalului Bucureşti, altfel ar fi fost nevoită să pronunţe achitarea inculpaţilor.

Ceea ce vă prezentăm mai jos sînt argumentele oferite chiar de către Monica Macovei, care citează mai multe Hotărîri la CEDO în procese în care erau vizaţi jurnalişti din întreaga lume. E adevărat, pe vremea aceea Monica Macovei reprezenta Societatea civilă, fiind în conducerea unui ONG care a redactat „GHIDUL JURIDIC PENTRU ZIARIŞTI”, editat de Agenţia de Monitorizare a Presei ActiveWatch (v. supra).

Ca principiu, este afirmată prioritatea apărării interesului public în faţa protejării reputaţiei cuiva, fie acea persoană chiar şefa DNA: „Societatea democratică este caracterizată prin spirit deschis, pluralism, toleranţă. Ea încurajează discuţiile deschise asupra chestiunilor de interes public. În cazul în care pedepsirea unui ziarist ar duce la descurajarea discuţiilor dechise asupra chestiunilor de interes public, atunci acea pedeapsă nu este necesară într-o societate democratică, deci nu trebuie aplicată.Necesitatea restrângerii libertăţii de exprimare într-o societate democratică pentru a proteja reputaţia sau drepturile altora încetează acolo unde începe o altă necesitate, aceea de a încuraja discuţiile deschise asupra chestiunilor de interes public. Când judecătorul trebuie să aleagă între protecţia reputaţiei sau drepturilor altora şi protejarea, încurajarea discuţiilor deschise asupra chestiunilor de interes public, prioritatea este acordată acestora din urmă” (p. 33).

Concluzia Monicăi Macovei şi a celorlalţi autori este tranşantă: „De fiecare dată când nu este îndeplinită condiţia ca sancţionarea ziaristului (restrângerea libertăţii sale de exprimare) să fie necesară într-o societate democratică, instanţele de judecată trebuie să dispună achitarea acestuia”. Autorii invocă mai multe Decizii ale CEDO:

– Hotărârea din 25 iunie 1992 cererea nr. 13778/88 (Thorgeirson vs. Islanda)

– Hotărârea din 8 iulie 1986, cererea nr. 9815/82 (Lingens vs. Austria)

– Hotărârea din 28 august 1992, cererea nr. 13704/88 (Lingens vs. Austria)

– Hotărârea din 28 sept. 1999, cererea nr. 28114/95 (Schwabe vs. Austria)

– Hotărârea din 23 sept. 1994, cererea nr. 15890/89 (Dalban vs. Romania)

– Hotărârea din 23 aprilie 1992, cererea nr. 11798/85 (Jersild vs. Danemarca)

– Hotărârea din 7 decembrie 1976, cererea nr. 5493/72 (Castells vs. Spania).

Iată şi cum sună una dintre Deciziile CEDO: „Presa are datoria să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligaţiei presei de a răspândi astfel de informaţii şi idei, i se adaugă dreptul publicului de a le primi. Curtea nu acceptă opinia potrivit căreia obligaţia presei ar consta numai în răspândirea informaţiilor, în timp ce interpretarea acestora ar fi atributul prioritar al cititorului” (Lingens vs. Austria). Drept urmare, spune CEDO, „Dacă nu ar fi aşa, presa nu ar putea să-şi îndeplinească rolul său vital de ‘câine de pază public’” (Thorgeirson vs. Islanda, Bladet Tromso şi Stensaas vs. Norvegia, Dichand şi alţii vs. Austria).

CEDO ACCEPTĂ CHIAR LEZAREA DEMINITĂŢII CUIVA DACĂ NU EXISTĂ O „NEVOIE SOCIALĂ PRESANTĂ”

Ceea ce la noi poate părea ceva inacceptabil, la CEDO este cît se poate de clar şi anume că lezarea deminităţii unei persoane nu trebuie să ducă automat la condamnarea unui ziarist. Iată ce citim în „Ghidul” redactat de Monica Macovei pe temeiul unor Decizii ale CEDO: „Referirea la obligaţia presei de a nu depăşi, între altele, limita cerută de protecţia “reputaţiei altora” nu trebuie nicidecum înţeleasă în sensul că ori de câte ori reputaţia unei persoane este lezată presa ar fi depăşit limitele permise. În toate cazurile citate, Curtea Europeană a decis că, deşi ziariştii respectivi lezaseră demnitatea unor persoane, sancţionarea lor de către instanţele naţionale nu a fost “necesară într-o societate democratică” întrucât nu s-a dovedit existenţa unei “nevoi sociale presante” care să fi justificat sancţionarea. Lezarea demnităţii sau reputaţiei unei persoane nu constituie în sine o astfel de “nevoie socială presantă”.

Ca exemplu este folosit chiar un caz în care România a fost sancţionată la CEDO pentru o sentinţă de condamnare dată de o instanţă în procesul Dalban vs. România: „Curtea Europeană nu a negat lezarea demnităţii ori a reputaţiei persoanelor vătămate, ci a afirmat: “chiar ţinând cont de obligaţiile şi responsabilităţile jurnalistului atunci când acesta se prevalează de dreptul ce îi este garantat în articolul 10 [între aceste obligaţii figurând şi cea de a respecta onoarea, demnitatea, reputaţia altor persoane] (…) condamanarea reclamantului nu poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică” (p. 35)!

LA CEDO, NICI MĂCAR TERMENII VIOLENŢI DE LIMBAJ NU SÎNT SUFICIENŢI PENTRU CONDAMNAREA ZIARIŞTILOR

Oricît ar părea de ciudat, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nici măcar limbajul violent nu este suficient pentru a condamna un ziarist dacă scopul unui material de presă este o problemă de interes public! În „Ghidul…” semnat de Monica Macovei şi ceilalţi autori, sînt prezentate speţe deja judecate la CEDO, în procese în care ziariştii au fost condamnaţi iniţial pentru că au folosit un limbaj violent, cu expresii extrem de dure, inacceptabile în vreo publicaţie din România, iar CEDO i-a achitat. Iată cîteva exemple preluate din acest „Ghid…”:

„Curtea Europeană a acceptat şi folosirea unor „termeni violenţi” atunci când scopul ziaristului este discutarea unei chestiuni de interes public. Astfel, în cazul Thorgeirson vs. Islanda, dorind să atragă atenţia asupra brutalităţii poliţiei, reclamantul a publicat două articole în care a folosit, pentru caracterizarea poliţiştilor, următoarele expresii: “bestii sălbatice în uniformă care se târasc în jur, tăcuţi ori nu, prin jungla vieţii de noapte a oraşului nostru”, “indivizi reduşi la vârsta mentală a unui nou-născut”, “brute şi sadici care-şi dezlănţuie perversităţile”, “comportamentul lor a fost tipic pentru ceea ce, treptat, devine imaginea publică a poliţiei, în momentele în care se autoprotejează: neruşinare, fals, acţiuni ilegale, superstiţii, aroganţă şi prostie”. Curtea Europeană a afirmat că “ambele articole au fost formulate în termeni violenţi. Cu toate acestea, având în vedere scopul şi impactul urmărit, Curtea apreciază că limbajul folosit nu poate fi considerat excesiv” şi a considerat amendarea dlui Thorgeirson de către instanţele naţionale ca o măsură care nu a fost “necesară într-o societate democratică”. Aceeaşi decizie – în favoarea ziaristului – a fost luată de Curtea Europeană în cazul Oberschlick vs. Austria, unde un politician a fost numit “idiot” într-un articol de presă” (pp. 39-40).

Cine a avut curiozitatea să citească Deciziile CEDO în privinţa libertăţii presei, va fi şocat să afle că această instanţă europeană a dat ca jurisprudenţă decizii care îi protejează pe ziarişti chiar şi atunci cînd exagerează! „Ghidul…” citat dă exemplul cazului Ceylan vs. Turcia, în care Curtea recunoaşte că „stilul este virulent, iar critica acţiunilor autorităţilor turceşti acerbă”, însă constată că acea condamnare iniţială „a fost disproporţionată” şi “nu a fost necesară într-o societate democratică”! La fel şi în cazul Arslan vs.Turcia. Concluzia Monicăi Macovei era atunci, înainte de a deveni ministru, extrem de clară: „În ambele cazuri, un motiv esenţial al deciziei Curţii l-a constituit împrejurarea că reclamanţii criticau guvernul, această critică bucurându-se de o protecţie sporită”!

ÎN SUA SÎNT PERMISE ÎN PRESĂ “adjectivul viguros” şi “hiberbola retorică”

Toate aceste principii care acordă o mare importanţă libertăţii presei se întîlnesc şi în SUA. Din acelaşi „Ghid…”, preluăm şi concluziile din cazul New York Times vs. Sullivan, în care „Curtea Supreme a Statelor Unite a afirmat în mod constant că protecţia libertăţii de exprimare, mai ales în cazul presei, include “adjectivul viguros” şi “hiberbola retorică”, pentru că libertatea de exprimare trebuie să aibă “spaţiu de respirat”!

În finalul acestei panorame a Deciziilor CEDO în cauze privindu-i pe ziarişti, vă prezentăm fără comentariu cîteva dintre formulările Curţii în diferite dosare, pe care le preluăm din aceeaşi sursă citată:

– „Libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află şi îşi formează opinii despre ideile şi atitudinile conducătorilor politici. În sens larg, libertatea dezbaterii politice este esenţa conceptului de societate democratică, concept care domină Convenţia în întregul său. Limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi” (Lingens vs. Austria, p. 43).

– „Curtea acordă cea mai mare importanţă libertăţii de exprimare în contextul dezbaterii politice şi consideră că numai motive extrem de puternice ar putea justifica restricţiile asupra exprimării politice. Acceptarea, în cazuri individuale, a unor restricţii mai largi asupra exprimării politice, ar afecta fără îndoială respectul faţă de libertatea de exprimare în general, în statul respectiv” (Feldek vs. Slovacia, p. 44, în care „ziaristul acuzase un ministru nou numit ca având un trecut fascist”).

– „Limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la guvern decât în raport cu indivizii obişnuiţi sau chiar cu politicienii. Într-un sistem democratic acţiunile şi omisiunile Guvernului trebuie să se supună unui control strict exercitat nu numai de autorităţile legislativă şi judecătorească, dar şi de opinia publică. În plus, poziţia dominantă pe care o ocupă Guvernul îl obligă să se abţină de la folosirea procedurilor penale, mai ales atunci când sunt disponibile şi alte mijloace pentru a raspunde la atacurile nejustificate şi pentru a-şi critica adversarii” (Castells vs. Spania; Arslan vs. Turcia; Surek nr. 4 vs. Turcia; Surek şi Ozdemir vs. Turcia, p. 46).

Avînd în faţă aceste date preluate din jurisprudenţa CEDO şi comentate pe larg de autorii „Ghidului…” citat, cazul condamnării de ieri a celor patru ziarişti de la „Antena 3” în procesul intentat de Laura Codruţa Kovesi, şefa DNA, este un clar abuz al uneia dintre Puterile statului, cea judecătorească, prin care este atacată libertatea presei! Cu atît mai mult, cu cît DNA, avînd o parte dominantă în sistemul juridic în raport cu toţi cei 4 gazetari, ar trebui „să se abţină de la folosirea procedurilor penale”, aşa cum spune CEDO! Aşa cum ar fi trebuit să se abţină şi Livia Stanciu, preşedinta ÎCCJ, atunci cînd i-a intentat Marianei Rarinca acel proces de şantaj!

Imediat după acceptarea Recursului în anulare formulat de DNA împotriva Sentinţei de achitare a Marianei Rarinca am scris că această dovadă de forţă a cuplului DNA-ÎCCJ va deschide un val de sentinţe abuzive ale judecătorilor, care se vor teme să mai dea sentinţe de achitare în dosare în care DNA are interesul de a obţine condamnarea.

Sentinţa prin care au fost condamnaţi Mihai Gâdea, Răzvan Savaliuc, Mugur Ciuvică şi Bianca Ene nu este decît începutul unui lung şir cu astfel de Sentinţe. Odată ajunse la CEDO, însă, acestea se vor lovi de jurisprudenţa pe care am invocat-o aici şi, mai mult ca sigur, vor fi anulate. Dar de ce trebuie ca o Putere atît de importantă, cum este Justiţia, să se compromită prin astfel de Sentinţe, cînd am putea şi noi să ne aliniem la principiile pe care Uniunea Europeană le-a acceptat de mult? Aţi văzut că pînă şi Monica Macovei, cînd reprezenta Societatea civilă, era adepta acestor principii! Ele rămîn valabile, chiar dacă, după ce a trecut de partea cealaltă a baricadei, pare că le-a uitat.