„Putin: Strategia dezordinii” este co-semnată de Isabelle Mandraud, fosta corespondentă a ziarului Le Monde la Moscova, şi politologul Julien Théron. Ancheta pe care o publică cei doi este pasionantă. Descoperim astfel cum liderul de la Kremlin foloseşte, fără niciun complex, diverse metode de destabilizare şi recurge la reţelele sale din umbră aflate în Europa dar şi în SUA, în spaţiul post-sovietic, în Africa şi în Asia.
Amestec în alegeri, eliminare de opozanţi, presiuni politice, economice şi energetice, atacuri cibernetice – pe internet -, intervenţii militare – toate mijloacele sunt bune pentru Vladimir Putin. In faţa acestei ofensiv, occidentalii, divizaţi sau ezitanţi dacă nu chiar, uneori, binevoitori, par incapabili să găsească o apărare eficientă. Cu toate acestea, Moscova creionează o lume mai dură, mai instabilă şi mai conflictuală. O lume în care raportul de forţe se impune în faţa cooperării, în care drepturile omului nu există şi în care democraţia cedează locul autocraţiei. O lume favorabilă ambiţiilor Kremlinului pe care Putin o impune prin strategia sa a dezordinii. Pentru a-şi argumenta demonstraţia, co-autorii dau o serie de exemple, exemple care arată că violenţa face parte, este constitutivă din preşedinţia lui Vladimir Putin.
Când povesteşte cum forţele speciale ruseşti l-au exfiltrat de la Kiev pe fostul preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici în februarie 2014, Vladimir Putin este plin de dispreţ. „Consecinţele lipsei de acţiune din partea sa sunt grave” spune şeful Kremlinului. Cu siguranţă că el nu ar fi ezitat ca Ianukovici şi ar fi folosit forţa pentru a-i reduce la tăcere pe manifestanţii din Maidan, piaţa independenţei din Kiev.
Că violenţa este în vârful statului, Putin a demonstrat-o încă de când a ajuns la putere la începutul anului 2000, în cursul celui de-al doilea război din Cecenia. Pentru a-i nimici pe combatanţii rebeli – numiţi „terorişti” de Kremlin – civilii vor deveni ţintele bombardamentelor. Lucru care şi explică de ce acest al doilea conflict va face mai mulţi morţi decât primul, care avusese loc în vremea preşedinţiei lui Boris Ielţân.
Se introduce şi religia ortodoxă în rândul militarilor
Distrugerea cvasi-completă a capitalei Groznîi aminteşte de distrugerea oraşului Alep, marea metropolă din nordul Siriei, desfigurată în 2016 de aviaţia rusă. Ca să-i bombardeze pe „terorişti” – cei care se opun „amicului” sirian, preşedintele Bachar al-Assad – avioanele ruseşti nu fac deosebirea între rebeli şi civili. Imaginile se aseamănă deci cu cele de la Groznîi: imobile în ruine, cartiere rase de pe faţa pământului, spitale, şcoli şi pieţe devastate.
Ca să se impună, armata rusă a trecut printr-o lungă perioadă de modernizare, reamintesc co-autorii cărţii. Armata rusă de azi nu mai are nimic de a face cu cea de la sfârşitul anilor 90. Schimbare de conducere, scoaterea la pensie sau disponibilizarea a mii de ofiţeri dar şi modificarea strategiei pentru a se pune la zi în sectoarele de vârf precum armele sofisticate, roboţii şi războiul cibernetic – nimic nu a fost delăsat. Mai mult de atât, începând cu 2012, odată cu numirea lui Serghei Şoigu în postul de ministru al Apărării, se introduce şi religia ortodoxă în rândul militarilor. Se construieşte catedrala forţelor armate, cu o cupolă ce are un diametru de exact 19,45 metri – aluzie la victoria sovietică din anul 1945. In interiorul lăcaşului sfânt, fresce care îmbină religia şi războiul, sfinţii şi comandanţii militari, şamd. Dacă portretul lui Vladimir Putin a fost retras in extremis, figura lui Stalin a rămas, în ciuda persecuţiilor pe care le-a îndurat Biserica din cauza lui.
In fine, pentru prima dată, o atenţie este dată resurselor umane din armată. Se urmăresc carierele dar şi moralul soldaţilor, cazărmile sunt refăcute, echipamentul este modernizat. In paralel, reapar şcolile militare, se insistă pe formarea militarilor. Pentru cei mai tineri, ia naştere cea mai mare grupare militară, Younarmia, armata tinerilor. Accesibilă celor între 8 şi 18 ani, această armată are propria ei uniformă, un cartier general şi un stand în parcul Patriot, cel dedicat forţelor armate. La Younarmia, se învaţă mânuirea armelor dar şi a camerelor de filmat, ne anunţă Le Monde în finalul extrasului din cartea „Putin: Strategia dezordinii” co-semnată de Isabelle Mandraud şi Julien Théron, scrie rfi.ro
Au pouvoir depuis vingt ans, Vladimir Poutine a ouvertement annoncé son intention de replacer la Russie au centre de la politique mondiale. Sa stratégie : perturber les règles du jeu partout où il le pourra. C’est ce que montre cette enquête passionnante. Isolée par son intervention en Ukraine, la Russie s’est servie du conflit syrien comme d’un tremplin pour revenir en puissance dans les affaires internationales. Le chef du Kremlin use, sans complexe, de méthodes de déstabilisation hors-champ et recourt à ses réseaux de l’ombre en Europe, aux États-Unis, dans l’espace postsoviétique, en Afrique, en Asie, et jusque dans le Grand Nord. Tous les moyens sont bons : ingérence dans des élections, élimination d’opposants, pressions politiques, économiques et énergétiques, cyber-attaques, interventions militaires… Face à cette offensive globale, les Occidentaux, divisés, hésitants, voire bienveillants, semblent incapables de trouver une parade efficace. Moscou façonne pourtant un monde plus dur, instable et conflictuel. Un monde où le rapport de force s’impose sur la coopération, où les droits de l’homme s’effacent, où la démocratie cède devant l’autocratie. Un monde favorable aux ambitions du Kremlin que Vladimir Poutine impose par sa stratégie du désordre.
