Confruntările de la sfârșitul lui 1991 dintre poliţia moldovenească şi forţele paramilitare ale regimului ce se instala la Tiraspol s-au întețit în oraşele Tiraspol, Tighina şi Dubăsari. Erau concentrate, mai ales, lângă secţiile de poliţie, judecătorii, procuraturi, unde, potrivit presei de la Chişinău, la început intrau în scenă protestatarii ori protestatarele conduse de „faimoasa Galina Andreeva”, fiind ajutaţi ulterior de detaşamente de gardişti, cazaci, mercenari şi alţi susţinători ai republicii autoproclamate.

Aceiași „protestari”, scria oficiosul guvernului „Moldova Suverană”, la un moment dat „au atacat o unitate militară de lângă Tiraspol şi au luat de acolo arme”. Totodată, o parte dintre militarii ruşi din unităţile Armatei a 14-a dislocate în stânga Nistrului a trecut de partea separatiștilor, fapt recunoscut şi de liderul de la Kremlin, Boris Elţîn, atunci când președintele moldovean Mircea Snegur a acuzat Rusia de intervenție militară.

În noaptea de 1 spre 2 martie, se spunea într-o declaraţie a guvernului de la Chişinău, publicată de mai multe ziare, forţele paramilitare, deschizând foc din pistoale-mitraliere, au ocupat sediul Comisariatului de poliţie din Dubăsari. Au fost luaţi ostatici 32 polițiști. „Pe la 5 dimineaţă, pe toate podurile şi pe toate şoselele de pe malul stâng al Nistrului au fost instalate posturi de gardişti şi cazaci, având în dotare transportoare blindate”, se mai spunea în comunicat.

Pe 2 martie, încleștarea s-a mutat la Cocieri, unde exista o unitate a fostei armate sovietice. Din depozitele acestei unităţi au luat arme atât susținătorii republicii lui Smirnov, cât şi localnicii care sprijineau autorităţile de la Chişinău. S-au înregistrat morţi şi răniţi în ambele tabere. „Pentru restabilirea ordinii publice”, localnicii au chemat în ajutor Brigada de poliţie cu destinaţie specială, informa cotidianul Parlamentului „Sfatul Ţării”. Ziua de 2 martie este considerată la Chişinău ca începutul războiului de la Nistru.

În câteva zile, ostilităţile militare s-au extins şi în alte localităţi. Au fost aruncate în aer podurile de la Dubăsari (Lunga), Gura Bâcului şi minat cel de la Vadul lui Vodă. La 28 martie este decretată starea excepţională pe întreg teritoriul ţării. Paralel cu desfăşurarea luptelor era formată din mers şi armata moldovenească.

La 19 martie, potrivit ziarului „Moldova Suverană”, preşedintele Mircea Snegur şi premierul Valeriu Muravschi chemau liderii separatiști de la Tiraspol la dialog şi susțineau că văd următoarele soluţii pentru Transnistria: pe lângă municipiul Tiraspol, să fie creat un judeţ transnistrean cu capitala la Dubăsari, care să aibă statut de zonă economică liberă; pentru raioanele de est să fie prelungit termenul de însușire a limbii de stat până în 2000. „Despre federalizare, nici nu poate fi vorba”, au accentuat cei doi.

De asemenea, oficiosul guvernului a publicat mai multe telegrame ale președintelui Snegur prin care acesta îşi exprima indignarea faţă de felul în care presa rusă, îndeosebi postul de televiziune central Ostankino, manipula opinia publică. Potrivit mass-media ruseşti, la confruntările armate ar fi participat şi cetățeni români, ceea ce, în opinia conducerii de la Chişinău, nu corespundea adevărului. Bunăoară, Ostankino a informat că în primele zile din martie ar fi decedat 28 de voluntari români, pe când nu a existat niciun astfel de caz.

Război de-adevăratelea, cu tancuri şi artilerie grea

În luna aprilie vicepreşedintele Rusiei, Alexandr Ruţkoi, a vizitat Tiraspolul. A fost un subiect intens dezbătut de ziarele de la Chişinău. „Moldova Suverană” a preluat un articol la temă din „Izvestia”. „Se cer compromisuri din ambele părţi. Permanenta presiune psihologică, exercitată prin metoda de mitinguri de către înverșunații de pe ambele maluri ale Nistrului, numai complică sarcina căutării unei soluţii reciproc acceptabile. Cu regret, în timpul întâlnirii lui Kozîrev (n.r. – ministrul rus de Externe) cu deputații din Transnistria au răsunat prea puţine propuneri constructive. Aveai impresia că oamenii aceştia sunt rupţi de realitate, mărturisea unul din diplomații participanți la discuție. Ei continuă să privească Transnistria ca parte a URSS”, se spunea în articolul din „Izvestia”.

În lunile mai şi iunie, la Tighina, Cocieri şi Coşniţa au intrat în luptă tancurile şi artileria grea ale Armatei a 14-a. „Luptăm cu Rusia, oameni buni! Nu cu cei din Transnistria. Şovinismul velicorus nu a murit încă”, spunea ministrul Securităţii Naţionale, Anatol Plugaru.

În ciuda unor negocieri şi înţelegeri de încetare a focului, luptele au continuat.

În primele zile din iulie, ziarele de la Chişinău au publicat amendamentul lui Larry Pressler la proiectul de lege „Libertate pentru Rusia şi pentru democrațiile eurasiene în curs de apariţie şi Hotărârea cu privire la susţinerea pieţelor libere”, votat în Senatul american.

În documentul adoptat, se menţiona că SUA trebuie să sprijine constituirea unui comitet mixt de supraveghere, format din reprezentanții statelor implicate, ai SUA şi reprezentanții altor ţări mutual acceptate, pentru observarea retragerii rapide şi ordonate din Moldova a fostelor trupe sovietice. „Preşedintele Bush a făcut apel la armata rusă să se retragă”, era un alt mesaj transmis de peste Ocean.

La 21 iulie 1992, Mircea Snegur a semnat la Moscova împreună cu Boris Elţîn acordul de încetare a focului, în prezenţa liderului separatiştilor, Igor Smirnov. Documentul, denumit convenție, stipula încetarea imediată a focului, crearea unei „zone de securitate”, constituirea unor forţe de menţinere a păcii din militari ai Rusiei, ai Republicii Moldova şi ai regiunii separatiste, şi s-a dispus crearea unei comisii care să efectueze controlul realizării acordului.

Documentul a fost calificat de unii militari şi politicieni ca o „trădare” sau „capitulare ruşinoasă”. Ziarele vremii au inserat mai multe analize despre câștigurile şi concesiile făcute.

La 28 iulie, „Sfatul Ţării”, cotidianul Parlamentului, dar care avea o poziţie critică faţă de guvernare, scria că la Moscova conducerea Moldovei a semnat varianta Kremlinului. „În textul convenției sunt mușamalizate două momente-cheie ale conflictului, şi anume: structura statală administrativă a Moldovei după încetarea focului şi dezangajarea forţelor şi condiția Armatei a 14-a în cadrul Republicii Moldova. (…) Referitor la Armata a 14-a, formularea cețoasă din art. 4 al convenției îndepărtează într-atât răspunsul la evacuarea Armatei a 14-a încât poziţia Chișinăului nu poate fi nicidecum explicată: de vreme ce Larry Pressler, cunoscut senator american, convinge legislativul SUA să amâne creditele faţă de Rusia până când aceasta nu-şi va retrage forţele armate de pe teritoriul Republicii Moldova, de vreme ce SUA acordă Moldovei clauza naţiunii celei mai favorizate… a reduce printr-o semnătură pusă sub un document confuz avantajele pe care ţi le acordă cel mai puternic stat de pe glob este un lucru care poate fi interpretat fie ca incompetență şi miopie politică, fie ca o cedare premeditată”.

„Concesia cea mai serioasă – se spunea într-un comentariu al ziarului românesc „Adevărul”, preluat de „Moldova Suverană”, pare a fi acea prevedere prin care separatiștii dobândesc dreptul să-şi hotărască singuri soarta „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova, adică a reunirii ei cu România”. În plus, se oficializează prezența trupelor ruseşti pe o perioadă nedeterminată, sub pretextul menţinerii păcii, se mai menţionează în articol.

Fostul preşedinte Mircea Snegur considera, însă, că anume acea formulă a fost unica şansă de a opri vărsarea de sânge, chiar dacă s-au făcut cedări irecuperabile Moscovei şi regimului separatist. Un lucru bun, a mai susţinut Snegur, prin semnarea convenției de către preşedintele rus s-ar fi demonstrat lumii că Rusia a fost participant la acest război.

Blocada economică şi „plecarea englezească” a premierului Valeriu Muravschi

În timp ce împușcăturile nu conteneau la Nistru, şeful executivului Valeriu Muravschi declara în Parlament că Banca centrala a Rusiei, ce deţinea monopolul asupra masei monetare pe întreg teritoriul CSI, a căutat blocarea financiară a majorităţii unităţilor economice autohtone. La acel moment, întreprinderile din Republica Moldova livrau în continuare centralizat mărfuri în Rusia şi, respectiv, aşteptau plăţi, care, însă, se reţineau prea mult, în timp ce rubla se devaloriza în fiecare zi. În consecință, salariile şi pensiile au început a întârzia.

Chiar dacă Parlamentul a votat în ianuarie introducerea leului ca monedă naţională, autoritățile nu s-au prea grăbit să iasă din zona rublei. La mijloc a fost nu doar războiul transnistrean, aveau să declare ulterior oameni avizaţi.

Pe 30 iunie, Guvernul Muravschi şi-a prezentat demisia, producând o surpriză. Inițial presa a speculat că motivul ar fi fost admiterea escaladării conflictului. În luna noiembrie 1992, răspunzând unor critici, Muravschi declara pentru „Sfatul Ţării” că a plecat deoarece erau blocate în Parlament reformele şi privatizarea, precum şi din cauza tergiversării procesului de trecere la moneda naţională. „Devalizarea rublei este un proces deliberat dorit de Moscova. În pofida Declarației de suveranitate şi independenţă, suntem absolut dependenţi de Moscova”, spunea Muravschi. „Privatizarea este cheia reformei. Eu cred că prin împărţirea sărăciei noastre la întreaga populaţie nu devenim mai bogaţi. Scopul privatizării este stabilizarea şi dezvoltarea economiei, şi nu doar repartizarea de bonuri oamenilor care să dea impresia că sunt proprietari… Stranietatea situaţiei de la noi constă în aceea că guvernul gestionează întreaga economie, dar privatizarea se face sub directa îndrumare a parlamentului”, a adăugat fostul şef al cabinetului de miniștri.

Afirmaţiile lui Muravschi erau sprijinite de prim-vicepreședintele băncii Moldova-Agroindbank, Natalia Vrabie. În opinia ei, exprimată într-un interviu pentru „Moldova Suverană”, situaţia din economie se datora privatizării care nu începuse. „Sectorul agrar a activat şi activează în baza metodelor administrative. […] Azi miliarde de ruble din economia Moldovei se află în economia Rusiei, datorită nerambursării la termen, şi, totodată, practic nu există o bază juridică pentru a le scoate de acolo. Ne pemitem şi mai departe să ducem acolo mărfuri fără plată? […] Singuri ne lipsim de avuţia naţională şi împingem o serie de întreprinderi de importanţă strategică spre faliment?”, se întreba Natalia Vrabie.

La preluarea șefiei guvernului, Andrei Sangheli, ministru al Agriculturii în precedentele cabinete de miniştri şi ocupant al mai multor posturi de stat şi de partid în perioada sovietică, declara, potrivit agenţiei Moldova-pres, că privatizarea trebuie amânată până la iarnă. El spunea că problemele cele mai acute ale ţării sunt penuria de carburanţi şi deconectarea livrărilor de gaze şi curent.

Blocada energetică din partea Rusiei a durat două luni, timp în care orășenii au improvizat în faţa blocurilor sobe pentru a-şi găti mâncare.

Potrivit aprecierilor experţilor FMI care au vizitat Republica Moldova, citaţi de „Sfatul Ţării”, reţinerea lefurilor, magazinele pustii şi preţurile astronomice la piaţă erau cauzate de evoluţia rublei şi de majorarea produselor energetice importate. De exemplu, dacă în 1991 Republica Moldova a achitat pentru resursele energetice 1,5 miliarde de ruble, în 1992, importând cu 30% mai puțin, trebuia să achite 53 miliarde de ruble. Experţii FMI recomandau în 1992 ca Moldova să-şi diversifice sursele de energie.

„Dacă înainte pentru a trăi o săptămână-două omul avea nevoie de o sută-două de ruble, apoi azi – de câteva mii. Şi umblă cu miile în buzunar…”, spunea Dumitru Ursu, prim-viceguvernatorul BNM.

În lunile octombrie şi noiembrie, potrivit ziarului „Molodej Moldovî”, au ieşit în stradă să protesteze mai întâi studenţii, urmaţi de profesori, constructori şi cei din domeniul transporturilor. Toţi au cerut indexarea salariilor şi a burselor, iar unii au scandat „Jos guvernul mafiot”.

În timp ce deputaţii din noua majoritate parlamentară ce se contura amânau demararea privatizării, angajaţii din justiţie notificau tot mai multe cazuri de privatizări ilegale, mai ales la întreprinderile mari din Chişinău, precum la Signal, Mezon, Vibropribor, Agromaşina, Uzina de calculatoare. „Continuă practica vicioasă de dare a bunurilor de stat în arendă cu dreptul de răscumpărare, de vânzare şi transmitere gratuită a acestora diferitor structuri economice particulare… Imobile, maşini, echipament au fost vândute la prețuri derizorii, în condiţii extrem de nefavorabile statului”, se spunea într-un decret al preşedintelui Mircea Snegur de la sfârşitul anului.

Începutul lungului şir al negocierilor cu liderii de la Tiraspol

După încetarea războiului, pretinsul lider de la Tiraspol, Igor Smirnov, a declarat pentru BBC, Associated Press, şi „Molodej Moldovî” că Transnistria optează pentru o confederație. El a spus că, pe durata mai multor ani, liderii regiunii au cerut diferite forme de administrare, inclusiv zonă economică liberă sau federaţie, dar nu au fost auziţi la Chişinău. După părerea sa, Transnistria trebuie să aibă forţe armate proprii şi buget, vărsând Chişinăului doar o sumă fixă, stabilită pe bază de înțelegere. Aceste propuneri au fost trimise Chişinăului.

Smirnov a negat că etnicii moldoveni ar fi persecutaţi în regiune, susținând, dimpotrivă, că ei pledează pentru Republica Moldovenească Nistreană, nerecunoscută de nimeni, deoarece „conștientizează că se doreşte distrugerea națiunii moldoveneşti”. „Noi nu vorbim aici despre identitatea limbilor etc. Cunoașteți suficiente ţări unde limbile sunt surori, dar naţiunile diferite. Cel mai important, considerăm noi, e crearea de condiții pentru dezvoltarea oricărei națiuni”, afirma Smirnov.

La acuzaţiile liderilor de la Chişinău că ar dori să menţină comunismul şi URSS cu forţa, Smirnov a spus că pe el din Partidul Comunist l-au exclus Snegur şi Lucinschi.

În ceea ce privește retragerea Armatei a 14-a acesta a fost un alt capitol negociat separat de statutul regiunii. Prima scuză invocată de partea rusă, potrivit ziarelor de la Chişinău, e că nu pot fi retrase tehnica şi echipamentul pe timp de iarnă.

Într-un material realizat de „Nezavisimaia gazeta” şi preluat de „Moldodej Moldovî”, se spunea că, în ciuda unor mituri din jurul războiului transnistrean, politicienii ruşi care au profitat din plin de retorica alarmistă nu au contribuit la rezolvarea niciuneia din problemele ruşilor din Moldova.

„Autonomia transnistreană (federația ori confederația) nu va rezolva problemele populaţiei ne-moldoveneşti din Moldova, pentru că nu-i include pe etnicii ruşi din oraşele Chişinău şi Bălţi, unde ponderea lor constituie circa jumătate de populaţie, plus nu include alte grupuri compacte din alte localităţi. Afirmaţia că populaţia ne-moldovenească este rusolingvă nu este tocmai corectă. Al doilea grup etnic după moldoveni sunt ucrainenii, ruşii ocupă locul al treilea. Urmează găgăuzii, evreii şi bulgarii, care în prezent se află la etapa de renaştere naţională şi privirile cărora sunt orientate mai degrabă spre Ankara, Tel Aviv şi Sofia decât spre Moscova. Acest lucru se referă şi mai mult la comunitatea ucraineană, în sânul căreia persistă orientarea pro-Ruh (n.n. – Ruh – Frontul Popular de la Kiev)”. Concluzia jurnaliştilor de la „Nezavisimaia gazeta” e că acest ghem de probleme poate fi rezolvat prin compromis în Parlamentul Republicii Moldova.

Valentina Basiul este pasionată de istorie, de arhive. În cadrul proiectul lansat de Europa Liberă pentru a marca 25 de ani de independență ai R. Moldova, Valentina a reconstituit momentele cheie prin ochii presei. Și a ieșit cartea: „Prin ochii presei. Moldova. Un sfert de secol”!

Jurnalistă la radio Europa Liberă din 2014, Valentina Basiul a acoperit alegerile generale și prezidențiale, fiind autoarea unor „scurte istorii” ale partidelor și candidaților, care se remarcă prin detaliu, echidistanță și onestitate.