Acad. Buzura : “Pentru mulţi, nu e cool să fii român şi să crezi în naţia ta”

Academicianul Augustin Buzura anunta un fapt deosebit de trist pentru viata culturala romaneasca : revista Cultura isi suspenda aparitia dupa 10 ani, din cauza dificultatilor financiare. Sub privirile indiferente ale Ministerului Culturii. Iata comentariul pe care cunoscutul academician l-a scris in ultimul numar :

Punct

de Augustin Buzura

Ştiam de-o vreme că într-o zi voi fi obligat să fac un anunţ  care ilustreazã ceea ce s-ar putea numi  firescul acestui moment cultural şi politic: revista Cultura îşi suspendă apariţia. Cuvântul care exprimă adevărul este altul, dar un deces nu poate fi anunţat  oricum, există formule care atenuează brutalitatea unor cuvinte, lăsând şi speranţei o şansă. În orice caz, dincolo de nuanţe şi formule, spre liniştea celor interesaţi de acest tip de decese,  numărul de faţă este, din nefericire, ultimul… În 8 decembrie se vor împlini 10 ani de la apariţia revistei, dar nu mai avem bani să tipărim numărul care marchează această aniversare. După cum am scris şi cu alt prilej, nouă, românilor, ne reuşesc foarte bine începuturile şi înmormântările. Oricum, se pare că nu ne este dat să ducem un lucru la bun sfârşit. După un efort întins pe mulţi ani,  când am început să pun Institutul Cultural Român  în stare de funcţionare, reuşind să le adaug  celor 5 centre culturale din străinătate încă 11, în timp ce concepeam normele de funcţionare, preşedintele Traian Băsescu a făcut cadou ICR-ul cu tot ce-i apaţinea, răsplătindu-şi astfel lăudătorii, intelectualii săi, care, iată, din câte mi-a fost dat să citesc în ultimele zile, au o nouă ţintă. Căci, la noi, doar dosurile se schimbă, nu şi „lingviştii“. În ceea ce mă priveşte, sunt convins că vom avea o înmormântare liniştită şi, conform „ordinelor pe unitate“, vom rămâne cu durerea noastră, a celor care mai au curajul să fie ei înşişi, credincioşi obligaţiilor acestei meserii. Sigur, pe copertă scrie că revista apare „cu sprijinul Ministerului Culturii“, numai că, exact  ca în străvechiul banc, locomotiva nu a fost în realitate locomotivă, ci… samovar! Cu alte cuvinte, în faza a doua a „sprijinului“ ar fi trebuit ca noi, redacţia, să suportăm cheltuielile de editare a numărului, adică tipar, hârtie, salarii, colaborări, difuzare şi toate câte mai sunt, ministerul urmând să ne deconteze ulterior cheltuielile. Dar neavând bani să facem plãţile la care ne obligă legea respectivă, sponsorizarea încetează automat. Nici în perioada în care Ceauşescu îşi plătea datoria externă nu a existat o lege mai stupidă! Ea exprimă foarte exact atitudinea actualei clase politice faţă de cultură şi, prin urmare, de ce ne aflăm în cel mai jalnic moment al epocii postrevoluţionare. Desigur, Cultura este o revistă privată, prin urmare, Ministerul Culturii nu avea neapărat o obligaţie faţă de noi – în afară de una morală –, dar corect ar fi fost să ne dea şansa să ne încasăm şi puţinul pe care l-am fi putut primi. Acum, la capăt de drum, se impune o întrebare: a meritat efortul nostru de un deceniu? Din banca mea privite lucrurile, cu tot dezastrul financiar, răspunsul este da. Un da ferm, fără ezitări. Ne-am dorit o publicaţie elegantă, cu un generos număr de pagini, absolut liberă, deschisă tuturor opiniilor, un spaţiu al afirmării şi promovării adevăratelor valori româneşti şi a dialogului acestora cu alte culturi. Spun asta gândindu-mă că de o vreme încoace, pentru mulţi, nu e cool să fii român şi să crezi în naţia ta şi în istoria ta, aşa cum a fost, cu bune şi rele, cu mari momente de curaj, dar şi de dureroasă rătăcire. Trebuie să spun că nu mi-am făcut iluzii că voi reuşi să tulbur liniştea şi împăcarea scriitorimii române care nu are nimic de apărat sau de revendicat. Ţării, vândută de la firul de iarbă la stejarul secular, i-a mai rămas pe taraba democraţiei postdecembriste  o parte din istorie, foarte scumpă pentru noi, românii, ieftină pentru  cumpărători. Altfel, pe măsură ce numărul confraţilor noştri creşte, sporeşte şi se adânceşte şi liniştea. Nici o durere nu se ridică până la urechile şi ochii lor. După Revoluţie, s-a instalat o „nouă ordine“ în cultură şi în modul de a o judeca şi înţelege: alte vremuri, alt mod de a vedea locul şi rostul culturii. Prioritatea o au carnetul unui anume partid, „copacul“ politic sub care te-ai aşezat şi, fireşte, autoritatea grupului de influenţă  la care ai aderat. Şi nu e necesar un deosebit spirit de observaţie pentru a descoperi că practicile şi metodele comunismului primitiv de după ultimul război sunt copiate întocmai, chiar dacă la alt nivel, cu tehnici mult mai perfecţionate: nici un mijloc de constrângere nu a fost ocolit, prioritate având, la fel ca atunci, dosarul şi turnătorii, mai crezuţi ca oricând, extraordinara inventivitate a tipului infect, cum ar spune Marin Preda, fiind pusă cu adevărat în valoare.
Şi pentru că a venit vorba, trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că cei 56 de turnători ai mei erau dulci copii faţă de cei postrevoluţionari care au inventat în văzul lumii cele mai aberante poveşti. O publicaţie este o şansă să spui ce crezi, să te aperi, chiar dacă la noi obiceiul de a te informa corect, de a întreba nu pare să facă parte din gena celor mai mulţi  care s-au învăţat să accepte posmagii gata mestecaţi. Într-un spaţiu în care moaştele, agheasma şi vrăjitoarele dictează ora exactă a istoriei, zvonul este uneori mai puternic decât presa şi, fireşte, decât adevărul. Fac gazetărie de 55 de ani şi, în ciuda cenzorilor văzuţi şi nevăzuţi, a acuzelor şi a ameninţărilor foarte dure, am spus ce cred plecând de la ideea că nu îţi poţi iubi ţara cu ochii legaţi, ignorându-i erorile şi păcatele – atâtea câte am reuşit să le văd. Despre epoca numită, impropriu, comunistă, căci noi le transformăm pe toate după chipul şi asemănarea noastră, am scris la timpul potrivit, atunci când era cel mai greu şi mai necesar. Şi atunci am spus că simt dictatorul, licheaua, laşul şi idiotul de la mare distanţă, după cele mai mici gesturi. Fiind acesta ultimul  meu text, din ultimul număr al acestei publicaţii, mă simt obligat să spun ce am înţeles eu străbătând cu ochii deschişi istoria acestor ultimi ani postrevoluţionari. Nu vreau să conving pe nimeni  că am dreptate, dar nu am nicio îndoială că ne aflăm într-unul dintre cele mai complicate şi dureroase momente ale istoriei, când se decide pentru mult timp de aici încolo soarta ţării sau chiar existenţa ei reală. Forţe bruxelleze, soborurile de diplomaţi acreditaţi  la noi sau alţii, din afara ţării, ne-au stabilit un alt plafon de zbor, un statut cu totul şi cu totul umilitor şi, cum era şi  firesc, în pestriţa şi imatura lume politică  românească au găsit oamenii potriviţi care să-l accepte, unii sub privirea aspră a celor ce decid soarta politicii româneşti: procurorii. Pe vremuri, când aveam flotă, se putea citi un îndemn prin toate magazinele: „Nici o zi fără peşte oceanic!“ În zilele noastre, democratice şi europene, s-a ajuns la: „Nici o zi fără mascaţi şi fără cătuşe!“, încât mi s-a părut normal să le sugerez autorităţilor ca, odată cu buletinul, tinerilor să li se înmâneze şi o pereche de cătuşe pentru a se obişnui de mici cu priorităţile patriei. Căci şcolile au dispărut încetul cu încetul, şi-apoi, oricum „produceau tâmpiţi“, spitalele, 67, închise, rezolvau parţial problema pensiilor: ţara nu era capabilă să ofere decât ură şi minciuni.

Textul complet aici : http://revistacultura.ro/nou/2015/11/punct/