Institutul Aspen România, în parteneriat cu Consiliul Județean Prahova, Primăria Ploiești, Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești și Camera de Comerț și Industrie Prahova, organizează a cincea ediție a Aspen Energy Summit. Evenimentul are loc pe 27 septembrie 2017, începând cu ora 09:00, la Centrul de Afaceri Multifuncțional “Lumina Verde” din Ploiești.
Aspen Energy Summit, organizat anual, face parte din programul Institutului Aspen România de Energie și Sustenabilitate. El oferă o platformă de înalta calitate atât pentru participanții din sectorul privat, cât și pentru cei din sectorul public, în domeniul energetic din regiunea Mării Negre. Anul acesta, Institutul Aspen a decis ca orașul Ploiești să fie gazda evenimentului, pentru a contribui la repunerea sa pe harta energetică globală. Orașul Ploiești și județul Prahova au o tradiție veche în exploatarea și procesarea petrolului.
Anul 2017 marchează 160 de ani de la înființarea primei rafinării moderne de petrol din lume, de către frații Mehedințeanu.
Invitații speciali al acestui eveniment sunt Maroš Šefčovič, Vice–Președinte al Comisiei Europene, responsabil cu Uniunea Energetică, și Hans Klemm, ambasadorul SUA la București.
La eveniment vor mai participa Toma Petcu, Ministru pentru Energie, Guvernul României, Teodor Meleșcanu, Ministrul Afacerilor Externe din România, Grațiela Gavrilescu, Viceprim-ministru, Ministru pentru Mediu, Ilia Eloshvili, Ministru pentru Energie din Georgia, Carla Snyder, Energy Diplomacy Officer pentru Europa Occidentală, Biroul de Resurse pentru Energie, Departamentul de Stat al SUA, Andrian Candu, Președintele Parlamentului Republicii Moldova, Octavian Calmîc – Ministru al Economiei și Infrastructurii, Republica Moldova, Giorgios Stassis, Country Manager ENEL România, Doina Vornicu – COO & Membru Directorat CEZ România, Niculae Havrileț, Președinte ANRE, Ion Sterian, Director General Transgaz, Georgeta Corina Popescu, Director General Transelectrica, Col. Mark E. Tate, Director of the Strategic Policy and Programs Directorate for Defense Logistics Agency Energy, precum și reprezentanți ai mediului academic și experți, din România, Europa, Asia și SUA, în domeniul energiei.
Printre temele abordate anul acesta la Aspen Energy Summit se află dezvoltarea unei piețe competitive a energiei în România și interconectarea cu piața energetică regională și europeană, explorarea opțiunilor de extindere a infrastructurii regionale și trans-regionale, precum și de dezvoltare a inter-conectivității, evaluând, în același timp, atât fezabilitatea acestor proiecte, cât și impactul lor economic, politic și social, precum și teme legate de tendințele și așteptările pieței locale în ceea ce privește cadrul juridic și de reglementare în domeniul energiei. Totodată, conferința examinează oportunitățile existente de obținere a fondurilor necesare pentru valorificarea resurselor energetice primare ale României, inclusiv prin proiecte finanțate în format PPP și cu ajutorul fondurilor europene.
Agenda evenimentului poate fi consultată aici: http://aspeninstitute.ro/evenimente/aspen-energy-summit
România împlinește anul viitor 160 de ani de când a procesat pentru prima dată petrol în rafinăria de la Râfov, lângă Ploiești, care a fost și prima rafinărie din lume, fondată în anul 1857 de frații Teodor și Marin Mehedințeanu.
Platforma Combinatului Petrochimic Midia — Năvodari, 1989
*Mai multe imagini AICI
Țara noastră are însă o tradiție mult mai veche în industria petrolieră. Extracția petrolului în România — folosit vreme îndelungată pentru ungerea osiilor la care, pentru iluminatul curților boierești ori în tratarea unor boli la oameni și animale — datează din timpuri foarte vechi.
Potrivit istoricului Gheorghe Buzatu, cele mai vechi mărturii documentare despre existența unor izvoare de țiței se referă la cele aflate în Moldova (ținutul Bacăului). Un document provenind din cancelaria domnilor Ilias și Ștefan, fiii și urmașii la tron ai lui Alexandru cel Bun, amintea la 4 octombrie 1440 de satul “Lacacești pe Tazlăul Sărat, în dreptul păcurei”. După această dată, informațiile documentare care semnalează prezența în Moldova a unor “fântâni de păcură” se înmulțesc. La 1646, exploatările de păcură din județul Bacău au reținut atenția călugărului străin Bandini, care ne-a lăsat o descriere detaliată a lor, scrie istoricul în cartea “O istorie a petrolului românesc”, ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009.
Începând din secolul al XVI-lea se întâlnesc mențiuni privitoare la exploatările de păcură din Muntenia (județul Prahova). Cea dintâi — din 22 noiembrie 1517 — atestă, printre punctele de hotar ale satului Secăreani (azi Țintea), locul numit “la Păcuri”. Peste numai câteva decenii sunt amintite primele exploatări de țiței. Astfel, un zapis din veacul al XVIII-lea certifică faptul că, la 1676, moșnenii din satul Hizești-Păcureti, “precum și părinții lor (străbunici, bunici și tați) au stăpânit, în deplină proprietate, domeniul Hirești pe care se găseau puțuri de petrol’. Ținându-se seama de generațiile pomenite în zapisul citat, reiese că începuturile exploatării petrolului la Hizești pot fi coborâte până către 1550.
Platforma Combinatului Petrochimic Midia — Năvodari, 1989
“Așa după cum se poate observă, mențiunile documentare din veacurile XV-XVI utilizează cu consecvență termenul de păcură pentru locurile sau exploatările de petrol ori țiței consemnate în cuprinsul Țărilor Române. Cercetările au stabilit că termenul de păcură — derivând din latinescul piculă și întâlnit în documente numai în limba română — vine să confirme că, în ținuturile noastre, a existat ‘o exploatare necontenită a produsului respectiv din epoca română și până în vremurile noastre. Este foarte probabil că și dacii ar fi cunoscut, înainte de dacoromâni, păcură și s-o fi utilizat…”, scrie istoricul în cartea menționată.
În Țările Române, exploatarea petrolului s-a făcut mult timp, până la începutul veacului nostru, prin mijloace și cu metode rudimentare. Secole de-a rândul s-au folosit așa-numitele “puțuri”, “groape” sau “băi de păcură” exploatate de mănăstiri, de boieri, de moșneni sau de domni. Pe la mijlocul veacului al XIX-lea au căpătat o largă răspândire puțurile de petrol dintre care multe erau săpate până la adâncimi de peste 250 metri. Din 1780, izvoarele vremii atestă exportarea primelor cantități de păcură în Turcia și în Austria. Totodată, în deceniile 5-6 ale secolului al XIX-lea, importante cantități de petrol au luat drumul Austriei și al Rusiei. Astfel, numai Moldova a trimis în cele două imperii vecine circa 384.000 “ocale” încasând 230.460 lei.
Tot către mijlocul secolului al XIX-lea se înregistrează o creștere a cererilor de petrol, ca urmare a intensificării consumului de lampant, un subprodus obținut atunci prin distilarea petrolului brut. Acest derivat a căpătat în foarte scurt timp o largă întrebuințare, la început pentru iluminatul public, apoi pentru cel casnic. Începând din 1840 se trece la construirea celor dintâi distilerii (Lucăcești-Bacău), în fapt mici ateliere în care prelucrarea petrolului se făcea în cazane rudimentare.
Platforma Combinatului Petrochimic Midia — Năvodari, 1984
De-abia în a două jumătate a secolului al XIX-lea au intrat în funcțiune primele rafinării dotate cu instalații moderne.
Cea dintâi a fost construită în 1857 la Râfov, lângă Ploiești, cam în apropierea autostrăzii București-Ploiești de astăzi, de către Teodor Mehedințeanu și a trecut, un an mai târziu, în proprietatea fratelui său, Marin Mehedințeanu. Această rafinărie a obținut, în baza unui contract încheiat în octombrie 1856 între Teodor Mehedințeanu și primăria Bucureștilor, dreptul exclusiv de a aproviziona iluminatul Capitalei muntene cu gaz lampant. Contractul a început a fi executat la 1 aprilie 1857, când, prin înlocuirea uleiului de răpită cu produsele furnizate de rafinăria din Râfov, “Bucureștii au devenit cel dintâi oraș din lume iluminat în întregime cu țiței distilat”.
Din aprilie 1858 lămpile cu gaz lampant s-au întrebuințat și pentru iluminatul public al Iașiului, pentru ca de-abia în 1859 procedeul să fie introdus în primul mare oraș european — Viena.
În anul 1857, totalul producției Țărilor Române a însumat 275 tone țiței brut. Cu această cifră, România s-a înscris ca fiind cea dintâi țară în statistică mondială a producției petroliere, înaintea altor state mari producătoare de combustibil lichid, precum Statele Unite ale Americii (1860), Rusia (1863), Mexic (1901) sau Persia (1913).
Investițiile masive de capitaluri străine au permis valorificarea unor întinse terenuri petrolifere la acea vreme, mai scrie istoricul Gheorghe Buzatu. De asemenea, s-a întreprins studierea geologică a regiunilor petrolifere, îmbunătățindu-se metodele de extragere prin extinderea după 1900 a sistemelor de sondaj mecanic. În prelucrarea țițeiului s-au dobândit succese însemnate prin intrarea în funcțiune a câtorva mari rafinării: Steaua Română — Câmpina (1897); Româno-Americană — Ploiești (1905);Vega — Ploiești (1905).
Modernizările introduse în industria de țiței, cererile crescânde pe piețele internă și externă au determinat după 1895 sporirea producției “aurului negru” într-un ritm accentuat. Astfel, dacă în 1895 s-au extras 80.000 tone țiței brut, producția a urcat la 250.000 tone în 1900; 614.790 tone în 1905; 1.352.407 tone în 1910; 1.885.619 tone în 1913 și 1.673.145 tone în 1915. Nivelul atins în 1913 — cel mai ridicat dinaintea izbucnirii primului război mondial — a situat România pe locul al patrulea în lume, între țările producătoare de combustibil lichid (după S.U.A., Rusia și Mexic).
Până la primul război mondial, consumul intern de derivate petroliere, deși a cunoscut o linie ascendentă, a rămas totuși “slab”, mai scrie istoricul în cartea sa. În general, el nu a depășit 40% din producția realizată. Cele mai solicitate erau produsele inferioare: păcura și lampantul. Păcura servea la punerea în mișcare a motoarelor din întreprinderi și îndeosebi pentru uzul locomotivelor. În lipsa unor însemnate cantități de cărbune superior, România trecuse încă din ultimii ani ai veacului al XIX-lea la reorganizarea transportului de căi ferate pe baza de reziduuri petroliere. Ca urmare, statul a devenit unul dintre cei mai mari consumatori interni de derivate petroliere, fapt ce a impulsionat creșterea producției. Între 1900 și 1905 consumul intern de reziduuri a înregistrat un spor de 700%, iar cel de uleiuri minerale, de 752%. În același timp, consumul de benzină a urcat doar cu 12,51% și cel de lampant (care a pornit însă de la o cifra importantă) cu 28,8%.
Platforma Combinatului Petrochimic Midia — Năvodari, 1984
Până la primul război mondial, cea mai mare parte a producției de țiței a României era destinată exportului. Acesta a înregistrat un spor continuu până la 1913, și anume 77.656 tone în 1900; 214.345 tone în 1905; 586.151 tone în 1910; 1.036.446 tone în 1913. Principalele derivate exportate au fost lampantul și reziduurile. După 1900 a fost solicitată mult și benzina. Printre principalele țări importatoare de țiței românesc s-au aflat până la 1913 Franța, Marea Britanie, Germania, Austro-Ungaria, Italia, Turcia și Belgia.
După 1914 exportul de produse petroliere românești a scăzut, ca urmare a doi factori importanți: izbucnirea războiului mondial care, conducând la închiderea Strâmtorilor Marii Negre, a lipsit România de piețele tradiționale aprovizionate pe cale maritimă. Apoi, în decursul primelor luni ale conflictului mondial, Guvernul român însuși a recurs treptat la “prohibirea exportului” de produse foarte căutate în vreme de război: reziduurile, țițeiul brut, benzină și parafină. Toate aceste derivate nu s-au exportat după aceea decât în compensație cu alte mărfuri străine necesare României și interzise la export în alte țări.
Despre importanța sectorului de rafinare în economia țării din secolul al XX-lea și care au fost momentele de cotitură din istorie pe partea de rafinare citiți mâine într-un interviu acordat agenției AGERPRES de Dan Ovidiu Pintilie, doctor în istoria petrolului.
