„Rușii fug din țara lor în puhoaie”. Andrei Soldatov și Irina Borogan, parteneri în viață și-n jurnalism, rezumă în șapte cuvinte una dintre numeroasele tragedii ale Rusiei, din care și ei au fugit – mai departe decât majoritatea, în Marea Britanie, scrie The Spectator.
Dacă ar fi rămas, Soldatov ar fi în închisoare, acuzat de răspândirea „știrilor false” – sau, după cum spune el, „contrazicerea narațiunii statului”. În aprilie a fost emis un mandat de arestare pe numele său, iar în mai a fost trecut pe o listă de urmăriți internațional. Un proces – în lipsă – este așteptat în octombrie.
Soldatov și Borogan fac parte dintr-un exod mai mare decât oricare altul de la Revoluția Bolșevică încoace. Săptămâna aceasta, anunțul lui Putin privind amenințarea nucleară și mobilizarea trupelor a declanșat o creștere masivă a căutărilor de zboruri dus-întors din patrie. Cu toate acestea, deja, de la începutul războiului, fostele state sovietice cu guverne mai mult sau mai puțin primitoare au fost inundate: 25.000 în Georgia în primele două săptămâni ale invaziei ruse, 6.000 pe zi în Armenia și până la sfârșitul lunii martie 60.000 către Kazahstan.
Acești refugiați, au scris Soldatov și Borogan în Foreign Affairs, aveau în cea mai mare parte „trei lucruri în comun: un nivel ridicat de educație, sunt din orașele mai mari și au o perspectivă liberală. Pentru cei rămași în urmă, ieșirea acestor categorii din societatea civilă înseamnă că ar putea rămâne blocați într-o țară care este săracă cultural, paranoică și dură.” Nu se potrivește cu destinul a milioane de ucraineni care se străduiesc să oprească o încercare de anihilare. Oricând și oricum se va termina războiul, Rusia va fi distrusă, iar politica sa complet imprevizibilă, prinsă într-o dictatură, va fi un pericol nu doar pentru vecinii săi, ci și pentru omenire.
Pe măsură ce despotismul regimului a crescut și puținele canale de știri de opoziție – TV Dozhd, Radio Moskvy, Novaya Gazeta – au fost închise, principalii comentatori liberali ai Rusiei au simțit intensitatea urii Kremlinului față de independența și de capacitatea lor intelectuală.
Din ce în ce mai mult, cu disperare în inimile lor, și ei au fost cuprinși de ură, văzând în Kremlinul lui Putin doar ruinarea în continuare a țării lor și a cetățenilor săi. Ei scriu pentru reviste și site-uri web străine. Comentariul lor este plin de dispreț față de guvernul lor, teamă pentru viitorul Rusiei și disperare pentru că compatrioții lor au avut tendința de a-l susține pe președintele detestat, în ceea ce Andrei Kolesnikov a numit „o versiune a sindromului Stockholm, simpatizând cu propriul lor răpitor (Putin) decât cu cealaltă victimă a lui.”
Kolesnikov a fost analist în biroul din Moscova al Carnegie Endowment for International Peace până când a fost ordonată închiderea biroului în aprilie: în aceeași lună, el a remarcat că 81% dintre cei chestionați de Centrul independent Levada au aprobat „operațiunea specială”(invazia) în Ucraina și 83% au fost de acord cu Putin. În cele mai amare pasaje, el a scris că „în ochii ucrainenilor – și a multora din restul lumii – rușii înșiși se comportă acum ca niște fasciști… Fac ceea făceau germanii în zorii celui de-al Doilea Război Mondial. Asta a făcut Putin: Rusia nu mai este de partea câștigătoare a Marelui Război Patriotic; nu mai este pe partea dreaptă a istoriei.”
La Londra, un alt rus, Arkadi Ostrovsky, editor al The Economist, a extins acuzația de fascism, susținând că vechea denumire de „stat mafiot” a dezvoltat o formă de fascism – cu umilirea, frustrarea și gelozia aferente – a cărei sursă este „nu înfrângerea de către puterile străine, ci abuzul suferit de oameni din mâna propriilor conducători. Temându-se de autorități, ei caută despăgubiri într-o răzbunare imaginară împotriva dușmanilor prezentați de stat.”
Kirill Rogov, un politolog devenit editorialist, vede o „izolare mai adâncă și mai radicală de Occident, lansată pe baza mobilizării patriotice, care a dus la o slăbire suplimentară a acelor elite aflate cu un picior în Occident”. Perioada Elțin a introdus un „sistem de oligarhie competitivă”, în care bărbații brusc îmbogățiți din primul val de oligarhi „s-au grăbit să acumuleze proprietăți și capital și să cumpere mass-media, politicieni și birocrați, capturând astfel statul”.
Putin, de la începutul președinției sale în 2000, i-a amenințat pe oligarhi cu deposedare și mai mare de averi dacă aceștia continuau să-și vâre nasul în politică (toți, în afară de Mihail Hodorkovski, care a zăcut zece ani într-o colonie penitenciară pentru sfidarea sa, s-au supus), apoi au procedat la a construi ceea ce el a numit o „verticală a puterii”, un „autoritarism clasic, personalist”. Putin a reușit să creeze un sistem în care bogații și elita pro-Kremlin sunt mai izolați de societatea lor decât în orice democrație liberal-capitalistă – și mult mai hotărâți să-și păstreze puterea și banii.
Maxim Trudolyubov, cu două decenii de jurnalism combativ în spate, este cel mai sumbru și determinist dintre toate, care scrie despre colegii săi ruși – „locuim într-un dulap plin de scheleți”. Trecutul torturat și chinuitor al țării nu a fost niciodată înfruntat în mod adecvat; vechile obiceiuri ale clasei conducătoare nu că au murit greu, nu au murit deloc și, astfel, maniera nemiloasă de a folosi puterea a continuat – „trecutul este acum reprodus în Ucraina. Crimele istorice ale statului rus nu au fost niciodată judecate, iar autorii nu s-au confruntat niciodată cu o zi în instanță. (Războiul) a fost posibil prin impunitatea conducerii ruse.” În altă parte, el a scris despre Putin că „se părea că a crezut serios că are superioritate psihologică și morală asupra Ucrainei contemporane – asupra întregii lumi libere… S-a otrăvit cu propriile sale minciuni”.
Soldatov și Borogan se deosebesc de alți comentatori ruși de top prin aceasta: ei au decis la sfârșitul anilor 1990 că ar trebui să facă ceva ce nu încercau alți jurnaliști ruși, un gest îndrăzneț atunci și imposibil astăzi pentru oricine trăiește în Rusia.
„Am vrut”, a spus Soldatov, „să pictăm o imagine corectă a serviciilor de securitate”. În vreme ce alți comentatori se ocupă de obicei de societate, politică și economie, ei se concentrează pe ceea ce cred ei că este, dacă nu inima pulsândă, atunci câinele de pază al poporului rus – aflat la datorie, într-o anumită formă, încă de la Ivan cel Groaznic, în secolul al XVI-lea.
Numele spun o mare parte din poveste. KGB, sau Komitet Gosudarstvennoi Bezapasnosti, Comitetul pentru Securitatea Statului, avea o ideologie și un maestru: comunismul de stat. KGB a fost un comitet, aflat sub controlul partidului comunist și condus timp de 15 ani, din 1967 până în 1982, de Iuri Andropov, cu o istorie de represiune sălbatică a revoltei maghiare din 1956; o zdrobire mai puțin sângeroasă, dar la fel de completă a revoltei cehe din 1968; și dezvoltarea spitalelor de psihiatrie pentru dizidenți, clasificând opoziția ca tulburare mentală.
FSB – Federalnaya Sluzhba Bezapasnosti sau Serviciul Federal de Securitate – nu avea nici o ideologie supremă, nici un ideal pe care să-l invoce, oricât de cinic. FSB, pe care Putin l-a condus pentru scurt timp (1998-9) și l-a epurat parțial, a fost conceput în președinția lui Boris Elțin ca un serviciu în conformitate cu legea, pe modelul serviciilor secrete occidentale. În epoca lui Putin, deși pierduse idealul socialismului, și-a găsit o nouă misiune. Soldatov spune că „cel mai important lucru la KGB a fost că era sub controlul partidului. FSB și alte agenții de securitate răspund acum doar lui Putin și deciziilor sale. La scurt timp după ce a preluat președinția, Putin, la o adunare a ofițerilor superiori ai KGB, s-a adresat reuniunii și „a glumit” spunând că și-au îndeplinit cu succes misiunea. Ei controlau statul.
Cuplul s-a întâlnit pentru prima dată la sfârșitul anilor 1990, când ambii erau reporteri pentru ziarul Sevodnya. Borogan acoperea IT-ul, iar Soldatov afacerile, iar „a scrie despre o nouă imprimantă care iese pe piață a devenit în curând destul de plictisitor”.
Fiind de acord că serviciile secrete au nevoie de relatări criminaliste, au lansat un site, Agentura.ru, și au început să caute piste și să construiască diagrame de putere – cine era responsabil de multe divizii FSB, dacă pierdeau sau nu puterea, care erau factorii care-i făceau să reacționeze și să pornească represiuni.
În 2011, când a apărut cartea lor „Noua nobilime” – adică membrii de frunte ai serviciilor secrete și, prin urmare, ai statului –, proteste în masă au fost declanșate de suspiciuni bine întemeiate că alegerile legislative, care au readus la butoane partidul lui Putin, Rusia Unită, fuseseră profund viciate, scrie tvr.ro. Manifestațiile continuat în 2012 și s-au stins în 2013, dar teama față de o revoltă de jos în sus, fuga președintelui ucrainean Viktor Ianukovici, omul Moscovei de la Kiev, după revoltele în masă din 2014, resentimentele îndelungate față de Occident, care i-a permis NATO să ajungă până la granițele Rusiei însemnau un singur lucru: gata cu atitudinea de băiat bun, Occidentul era un inamic, cu „agenți străini” infiltrați în țară.
Pe site-ul lor, în interviuri și articole, în cărți ulterioare precum „Rețeaua roșie” (2015) despre expertiza în creștere a Kremlinului și a susținătorilor săi de a pirata și denatura comunicațiile străine, iar în 2019, „Compatrioții”, o istorie a rușilor în exil din secolele al XIX-lea și al XX-lea și despre hărțuirea cu care s-au confruntat mulți, cei doi au devenit ceea ce aveau să și rămână – primii pe care-i suni când ai nevoie de cercetări aprofundate legate de starea agențiilor de informații.
Cuplul nu se mărginește să sublinieze represiunea agențiilor, ci critică și ineficacitatea acestora.
Soldatov și Borogan cred că, chiar dacă este susținut puternic de un președinte care a fost ofițer KGB, FSB a eșuat în cele mai importante domenii – în a anticipa venirea revoluțiilor colorate din anii 2000, în a prevedea sau a face față actelor de terorism și, desigur, în înțelegerea politicii și societății ucrainene.
Cei doi continuă să-și folosească sursele și contactele pentru a analiaza mișcările din cadrul administrației ruse și al agențiilor. Din ce în ce mai multe divizii FSB sunt acum atrase în războiul ucrainean; serviciul devine din ce în ce mai militarizat, soldații fiind acum capabili să se alăture în rândul agenților. A început și o campanie împotriva medicamentelor occidentale, iar medicii care le prescriu sunt anchetați și amenințați cu închisoarea – o mișcare care amintește de campania lui Stalin împotriva medicilor evrei înainte de moartea sa în 1953. Avocații care îi apără pe dizidenți sunt hărțuiți și, la fel ca mulți alți profesioniști, pleacă din țară.
Când Soldatov și Borogan și-au propus să înțeleagă mai bine versiunile din secolul 21 ale organizațiilor care au fost timp de secole în centrul puterii ruse, atât sub țari, cât și sub Partidul Comunist, au avut nevoie de nervi tari, chiar și-n vremuri în care disidența era cât de cât tolerată. Au fost nevoiți să presupună că trăiau într-o țară care avea capacitatea de a fi „normală”, cu instituții reprezentative robuste, mass-media diverse și active și o societate civilă.
Riscurile sunt imense. Gândiți-vă la Boris Nemțov, un fost vicepremier la începutul perioadei Elțin, voinic, capricios, zgomotos în dezgustul său față de regimul lui Putin, hiperactiv în organizarea opoziției – ucis în februarie 2015 la o aruncătură de băț de zidurile Kremlinului, scrie tvr.ro. Sau Alexei Navalnîi, de asemenea fără teamă evidentă în organizarea protestelor, dezvăluind vasta corupție a „nobilimii”, propunându-se ca lider alternativ – aproape otrăvit mortal de FSB, condamnat în martie la nouă ani într-un lagăr de muncă forțată.
Deși se află în Marea Britanie, cei doi știu că nu sunt invulnerabili. Soldatov spune: „Desigur, trebuie să mă gândesc mai mult la măsurile de securitate”. Cu toate acestea, ei sunt mai preocupați de siguranța și securitatea surselor lor, acum că dulăii FSB au fost eliberați din lesă.
