Autodenigrarea, unul din cele mai practicate sporturi in România

România a obţinut în numai 20 de ani schimbări remarcabile, dar unul dintre cele mai practicate sporturi din ţară este autodenigrarea, a declarat, într-un interviu acordat AGERPRES, Flavio Schiavo Campo, reprezentantul Băncii Europene de Investiţii în România, care se află la finalul unui mandat de 6 ani în această funcţie.

AGERPRES: Cunoaşteţi România foarte bine. Ce schimbări şi succese sunt remarcabile în societatea românească?
Schiavo Campo: Sunt fericit că întrebaţi mai întâi despre realizările remarcabile ale României decât despre problemele ei! De fapt, unul dintre cele mai practicate sporturi din România este autodenigrarea. Românii sunt deosebit de exigenţi şi nu măsoară în mod obiectiv îmbunătăţirile observate în viaţa lor: ştiu unde doresc să fie (cea mai bogată, mai curată şi cu cel mai bun comportament ţară din lume), dar tind să uite de unde vin.

Revoluţia s-a petrecut acum 30 de ani. Când ne gândim la timpul necesar societăţii româneşti pentru a scăpa de fantomele trecutului şi pentru a planifica un viitor care nu i-a fost permis anterior să-l planifice, putem stabili cu uşurinţă începutul secolului ca punct de plecare al modernizării reale a ţării. Ei bine … poporul român a obţinut, în doar 20 de ani, schimbări remarcabile după toate standardele. Percepţia şi măsurarea defectuoasă a poveştii de succes a României nu este doar o problemă internă. Există multe prejudecăţi nemeritate faţă de România pe plan internaţional, care sunt, în esenţă, rezultatul ignoranţei. Este foarte comun pentru vizitatorii care vin în România pentru prima oară să părăsească ţara după câteva zile cu o încântare pentru experienţa lor neaşteptată şi surprinzătoare din România. În plus, nu am întâlnit încă un expatriat care pleacă după ce a lucrat în această ţară fără regrete şi invidie pentru cei care stau mai mult timp.

Calitatea vieţii majorităţii cetăţenilor s-a îmbunătăţit atunci când se analizează alţi indicatori decât puterea de cumpărare. Ştiu că mulţi români încă se plâng că în trecut puteau să petreacă o săptămână de concediu şi să se bucure de servicii educaţionale şi de sănătate mai bune. Aceasta este mai mult o percepţie decât o realitate atunci când luăm în considerare saltul gigantic pe care România l-a făcut în ceea ce priveşte iluminarea, toleranţa, libertatea, democraţia şi chiar statul de drept. O adevărată clasă de mijloc a apărut puternic şi România este acum foarte ferm ancorată în Europa şi în alianţe politice şi comerciale internaţionale.

Desigur, mai sunt încă multe lucruri de rezolvat şi ceea ce este cu mult în urmă este modernizarea infrastructurii fizice a ţării, ceea ce duce, cred, la următoarea întrebare.

AGERPRES: Mai precis. Care sunt domeniile în care consideraţi că România se confruntă cu stagnare sau chiar regres?
Schiavo Campo: Există o mare nevoie de consolidare şi modernizare a infrastructurii şi serviciilor în toate sectoarele economiei: transport, sănătate, educaţie, mediu, inovare, doar pentru a menţiona principalele, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local. În aceste domenii, România nu se confruntă cu o stagnare, strict definită, dar viteza de îmbunătăţire este atât de lentă în comparaţie cu mediile din UE (să nu mai vorbim în ţările nou industrializate), că regresul ar putea fi un termen adecvat. Necesitatea de a nu mai pierde timp preţios pe acest front şi de a împinge astfel de reforme şi modernizări este foarte evidentă şi paşii care trebuie făcuţi pentru a arde aceste etape sunt foarte clari. Din păcate, ciclurile politice din România au fost extrem de scurte în ultimul deceniu, iar măsurile de planificare şi implementare a reformei necesită mai multă guvernanţă/stabilitate politică decât s-a bucurat ţara în aceşti ani. Este imposibil să se reformeze administraţia publică, să se construiască o autostradă peste Carpaţi sau să se modernizeze sistemul de sănătate publică pe durata a numeroase guverne, cu schimbarea priorităţilor de la o lună la alta; cu un sistem de pradă care intră adânc în straturile inferioare ale administraţiei la fiecare schimbare a guvernului; cu administraţiile publice şi cu unele întreprinderi de stat care suferă de schimbări de management continuu (unde managerii care au reuşit să scurteze curba de învăţare sunt înlocuiţi de un personal mai puţin competent, care trebuie să se reînceapă de la zero).
Acest lucru distruge valoarea şi produce o administrare defectuoasă. Un lucru bun este că tratamentele sunt disponibile pentru o astfel de situaţie: trebuie să numiţi administratori publici competenţi, înalt calificaţi pentru că au deţinut funcţii echivalente în administraţiile publice şi în companii şi care au condus procese de reformă administrative şi corporative de succes şi să le permiteţi să-şi facă munca pentru cât timp este nevoie ca să obţină rezultate şi să consolideze procesele de modernizare în întreaga economie. În plus, componenţa consiliului de conducere al întreprinderilor publice trebuie să se bazeze pe criterii de competenţă şi eficacitate, deoarece un membru al consiliului incompetent este o povară pentru întreprindere, fiindcă el absoarbe timpul managerilor care trebuie să-l înveţe cum să-şi facă treaba, în loc ca el să ofere îndrumare şi expertiză.

Întreprinderile publice româneşti au toate competenţele şi punctele forte pentru a deveni campioni regionali şi este regretabil că acest potenţial este constrâns de o interferenţă politică excesivă. Sectorul public trebuie să fie orientat către politici, acesta fiind cazul în toate ţările lumii. Dar interferenţa excesivă în companiile publice şi de utilităţi de către forţele externe care le împiedică să urmeze cele mai bune practici de guvernare poate deveni dăunătoare, până la sufocarea oricărei ambiţii de a-şi atinge obiectivul de a servi interesului public.

AGERPRES: Ce măsuri trebuie luate?
Schiavo Campo: Îmi voi limita răspunsul la reformele şi investiţiile economice, sfera de influenţă a BEI. Trebuie luate măsuri în ceea ce priveşte consolidarea capacităţilor instituţionale / administrative şi a investiţiilor.

În opinia mea, prima măsură care trebuie luată este de a elabora un pachet de reforme care să consolideze în mod substanţial serviciul public. Echipele de management specializate trebuie să fie instalate în ganglionii esenţiali ai administraţiilor centrale şi locale, asigurând o coordonare eficientă între ministere şi o acţiune guvernamentală consecventă prin intermediul serviciului public de-a lungul timpului. Aceste echipe trebuie să fie specializate, bine plătite şi să fie alcătuite din funcţionarii publici cu cele mai bune performanţe sau din personalul nou recrutat acolo unde sunt necesare competenţe specifice. Funcţionarii publici trebuie, de asemenea, să fie mai bine protejaţi, aşa cum sunt în toate cele mai bune birocraţii din întreaga lume, unde funcţionarii care acţionează cu bună-credinţă şi în interesul public pot să efectueze, să decidă şi să semneze fără teamă de răspundere personală şi de sancţiuni financiare. Astăzi, funcţionarii publici români sunt pietrificaţi şi incapabili de a lua decizii, chiar cele mai simple şi necontroversate, ceea ce blochează în mod evident procesele administrative înalt integrate. Recalibrarea cadrelor de responsabilităţi /obligaţii pentru funcţionarii publici este o prioritate la acest moment.

În plus, există o nevoie reală de a crea o Instituţie Naţională de Promovare bazată pe politici. Această INP este o instituţie financiară bazată pe politici, care să nu fie supusă influenţei şi interferenţelor externe distorsionante. Trebuie să fie suficient de bine capitalizată pentru a obţine rezultate semnificative. Strategia sa de investiţii ar trebui să fie definită în mod clar, luând în considerare decalajele de pe piaţă şi strategiile şi obiectivele politicii guvernamentale. O astfel de instituţie este crucială pentru că va asigura stabilitatea în planificarea, pregătirea şi finanţarea proiectelor, în actualul mediu instituţional instabil care predomină din România. Aceasta ar trebui să acţioneze efectiv şi eficient prin auto-determinare bazată pe riscul de credit, costul creditului, provizionare şi decizii privind investiţiile / împrumuturile şi ar evolua în mod natural într-o contrapartidă independentă a ratingului de credit pe pieţele financiare şi un jucător eminent pe piaţa financiară internă şi să devină un partener principal al investitorilor.

De asemenea, ar fi utilă înfiinţarea unei Corporaţii pentru Dezvoltarea Infrastructurii, în scopul reducerii dependenţei de finanţarea publică şi, prin intermediul unui management independent profesional, pentru asigurarea eficienţei activelor publice şi a cheltuielilor de capital. Obiectivul său principal ar fi dobândirea, dezvoltarea şi gestionarea unui portofoliu de investiţii în sectorul public de interes naţional. Activele care vor fi construite sau preluate şi gestionate vor produce un flux de venituri care să asigure viabilitatea şi performanţa financiară. O astfel de societate ar elabora legislaţia şi orientările privind guvernanţa PPP (parteneriat public-privat n.r) şi ar acţiona ca Autoritate de atribuire pentru un program PPP definit.

Alte iniţiative pot fi lansate pe plan instituţional, cum ar fi crearea unui companii de stat care să deţină şi gestioneze profesional întreprinderile de stat, pe baza unui set de strategii de politica industrială. O abordare naţională unitară, economii de scară importante şi masa critică industrială, comercială şi financiară vor fi atinse pentru ca industria românească să poată concura mai eficient pe pieţele internaţionale. Un sector industrial public şi eficient ar aduce în mod evident beneficii substanţiale în ceea ce priveşte performanţa economică naţională şi protecţia ocupării forţei de muncă. Holdingul nu are nimic de-a face cu Fondul Suveran, care pare să fie un agent economic complet diferit.

În ceea ce priveşte investiţiile, este clar că procesele de planificare şi implementare a investiţiilor utilizate în prezent de către administraţia publică românească sunt sub-optimale, dacă nu chiar dăunătoare. România a făcut instantaneu trecerea de la un context în care orice investiţie publică, chiar şi cea mai extravagantă şi provocatoare din punct de vedere tehnic, putea fi planificată şi întreprinsă imediat, la un context în care este practic imposibilă planificarea, proiectarea, oferta şi executarea lucrărilor publice la termen şi în limitele bugetului. În mod evident, nu este o lipsă a competenţei tehnice aceea care restrânge investiţiile publice, ci o capacitate slabă în pregătirea investiţiilor, în licitaţiile publice şi în gestionarea contractelor. Această slăbiciune este exacerbată de succesiunea menţionată de cicluri politice scurte care împing administraţiile publice să accelereze toate fazele ciclului unui proiect (planificare, proiectare, obţinerea autorizaţiilor de mediu, licitarea şi contractarea, implementarea, recepţia preliminară a lucrărilor). Acest lucru are ca rezultat investiţii care se confruntă cu probleme substanţiale de la concepţie până la finalizare. Este simplu ca bună ziua. La fel ca fiinţele umane, investiţiile au perioade de gestaţie care nu pot fi comprimate sub fazele fiziologice cunoscute. O secţie de autostradă care are nevoie de mai mult de 10 ani continuu pentru a fi construită într-o ţară ca Suedia, de la concepţie la inaugurare, nu poate fi construită în România în 3-4 ani din cauza presiunii “politice”, în special ţinând cont de opririle şi pornirile menţionate din cauza modificărilor de administraţie.

AGERPRES: Credeţi că situaţia politică din România va afecta costurile cu împrumuturile sau investiţiile în România?
Schiavo Campo: Investitorii în instrumente financiare şi active fizice caută oportunităţi de randamente mari în medii cu cel mai scăzut risc posibil. Aceasta este evident. Cu privire la acest aspect, combinaţia optimă este o ţară ‘tânără’ sau suficient de inovativă pentru a permite randamente relative mari dar care să ofere totuşi un cadru politic şi administrativ suficient de stabil şi predictibil ferm ancorat în sistemele democratice şi liberale; fundamente macro-economice solide; proceduri juridice eficiente şi de încredere pentru soluţionarea litigiilor. Oricine poate evalua cât de departe este România de a îndeplini această combinaţie favorabilă. După părere mea, România are capacitatea de a face progrese şi a-i face fericiţi pe investitori pe toate aceste fronturi, dar rămân elemente ale ‘riscului’ românesc care menţin costurile cu împrumuturile la un nivel relativ ridicat şi care ar trebui rezolvate cu mai multă vigoare.

AGERPRES:Care este motivul pentru care România are atât de multe probleme în absorbţia fondurilor europene? Ce poate fi făcut în acest sens?
Schiavo Campo: Am abordat deja acest subiect. Doar investiţiile bine pregătite şi contractate se vor ‘întâmpla’ şi, în consecinţă, vor genera cheltuieli şi plăţi. Un proiect care este blocat pentru că nu a pornit niciodată din cauza unor defecte de design; sau pentru că la scurt timp după demarare Statul sau contractorul contestă în tribunal termenii unui contract prost; sau pentru că autorizaţiile de mediu sau alte aprobări administrative sau exproprierile nu au fost obţinute; ei bine acel proiect nu va beneficia de finanţare, fie de la UE fie de la BEI sau un împrumut de la o bancă comercială. Acesta este motivul fundamental pentru care absorbţia de fonduri europene este atât de problematică în România.

Fondurile europene trebuie cheltuite de aşa-numiţii ‘beneficiari finali’, de exemplu CFR sau CNAIR în sectorul Transporturilor. Dacă aceste companii nu livrează investiţii de calitate, fondurile UE alocate pentru proiectele lor vor rămâne la Bruxelles şi, eventual, vor fi anulate. În consecinţă, problema absorbţiei este mai puţin o problemă de management la nivelul guvernului central, unde autorităţile de gestionare a fondurilor UE au o experienţă dovedită în abordarea reglementărilor UE complexe, şi mai mult o problemă de competenţă şi capacitate la nivelul beneficiarului final. Desigur, guvernul central are o mare parte de responsabilitate pentru performanţa slabă a beneficiarilor finali având în vedere că numeşte directorii care supervizează activitatea lor.

AGERPRES: Infrastructura rămâne un domeniu cheie unde România are dificultăţi persistente. Care este explicaţia? Ce poate face România în acest sens?
Schiavo Campo: Percepţia populaţiei României este că nivelul infrastructurii este unul scăzut pentru că sunt relativ puţini kilometri de autostradă sau drumuri. Există un fel de obsesie cu privire la sectorul Transportului şi autostrăzile în România dar decalaje de infrastructură la fel de mari sunt înregistrate şi în sectoarele Sănătăţii, Educaţiei şi Agriculturii.

În sectorul Transporturilor, investiţiile sunt întârziate din cauza problemei pe care am menţionat-o anterior: o calitate slabă la toate etapele procesului de pregătire a unui proiect. Există unele soluţii rapide care ar putea îmbunătăţi situaţia, în special introducerea unor cerinţe minime obligatorii pentru lansarea unor licitaţii şi semnarea contractelor de lucrări. Ar trebui să fie cu desăvârşire interzis iniţiatorilor de investiţii publice să lanseze licitaţii pentru lucrări înainte ca studiul de fezabilitate să fie aprobat în întregime, ca autorizaţiile de mediu să fie emise şi validate iar designul tehnic să fie verificat şi verificat în întregime. De asemenea, responsabilitatea pentru investigaţiile geotehnice la faţa locului trebuie să fie foarte precis specificată în documentaţia de licitaţie. Este evident că dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite devin surse de întârzieri majore şi chiar motive pentru anularea unor proiecte. Mai mult, şi din aceleaşi motive, ar trebui să fie categoric interzis să fie semnate contracte înainte de finalizarea achiziţionării terenurilor; finalizarea aranjamentelor financiare (contracte de finanţare şi/sau alocări de la bugetul de stat), înainte ca inginerul care supervizează să fie angajat şi mobilizat iar autorizaţiile de construcţie au fost emise şi sunt valabile.

În ceea ce priveşte Sănătatea, introducerea personalului non-medical profesionist în managementul spitalelor este un pas crucial în procesul de reformă. Doctorii ar trebui să se ocupe de sănătatea populaţiei şi nu de cumpărarea de cearceafuri, înlocuirea geamurilor şi angajarea de personal pentru curăţenie. Această reformă este extrem de greu de început şi ar putea dura un deceniu şi chiar mai mult. Evident, trebuie dezmembrate centre de interese şi de putere consolidate şi acest lucru nu este este deloc uşor¸ dar a fost derulată progresiv şi cu succes în alte părţi ale UE. A venit timpul să demareze şi în România. Această reformă trebuie însoţită în mod obligatoriu de măsuri destinate eliminării imediate a plăţilor informale de la pacienţi pentru medici şi personalul para-medical, ceea ce necesită, la rândul său, revizuirea şi alinierea remuneraţiei personalului la standarde/nivele comparabile cu cele din UE. Cred că politicienii din România nu au înţeles pe deplin avantajele electorale pe care le pot aduce serviciile medicale de calitate. Se pune un accent mare pe transporturi, dar cred că cetăţenii sunt mai dispuşi să răsplătească modernizarea sistemului de sănătate (precum şi a educaţiei şi a infrastructurii urbane) mai degrabă decât transportul de mare viteză pentru a se deplasa în interiorul ţării. Preţul medicamentelor este o altă problemă în România. Măsurile populiste destinate să reducă preţul medicamentelor, pe baza medicamentelor generice şi a celor pentru care a expirat licenţa, au dus la golirea rafturilor farmaciilor şi au creat lipsuri persistente la medicamentele de bază din cauza faptului că diferenţele mari de preţuri i-au stimulat pe producători să evite România iar pe dealerii să re-exporte medicamentele pe alte pieţe.

În sectorul Agriculturii, unul din principalele motoare ale economiei româneşti, reformele ar trebui să se concentreze pe revizuirea proprietăţii funciare/cadastrului în zonele rurale, un proces care a început dar care se derulează prea lent şi trebuie finalizat. Este crucial să fie lansată o analiză amănunţită a sistemului hidrologic naţional. Proiectele hidrotehnice de amploare ar trebui definite pentru a evita o alternanţă sistematică a secetei şi inundaţiilor în regiunile cele mai importante pentru producţia agricolă. În plus, pentru a atrage fonduri private în irigaţii, este crucial să fie promovate aranjamente contractuale şi financiare de încredere între producătorii de apă, distribuitori şi utilizatori. În prezent apa neplătită şi cadrele contractuale slabe sunt motivele pentru care investitorii privaţi, de care este atât de multă nevoie, evită să se angajeze într-un sector care ar putea oferi randamente foarte mari pentru investitori şi un impact pozitiv major pentru comunităţile rurale.

În sfârşit, Educaţia. Există o nevoie reală pentru gospodării să se bazeze în totalitate pe infrastructura şcolară pentru a evita povara meditaţiilor scumpe, care au devenit un sistem şcolar paralel. Cetăţenii se aşteaptă ca sistemul să fie reformat în profunzime. Un sistem de educaţie subperformant, din cauza organizării deficitare a procesului de învăţământ sau din cauza vechimii sau distribuţiei ineficiente a infrastructurii şcolare, îşi face simţite efectele asupra tăriei unei ţări. Analfabetismul funcţional şi abandonul şcolar nu reprezintă doar o problemă socială ci, de asemenea, costă foarte scump societatea. În acest context, este de importanţă capitală să fie revizuită distribuţia şcolilor primare pentru a reduce rata abandonului şcolar timpuriu în zonele rurale din cauza constrângerilor de transport (rata abandonului şcolar timpuriu atinge 27% în zonele rurale, 17% în centrele urbane mici şi 7% în marile oraşe). Este de asemenea o problemă de egalitate socială: toţi copii trebuie să aibă mijloacele pentru a ajunge la cea mai apropiată şcoală de casă şi niciun copil nu trebuie lăsat în urmă.

Aceasta este poate introducerea adecvată pentru ultima temă pe care am încercat, fără succes, să o aduc în atenţia autorităţilor, partidelor politice şi societăţii civile. Această pasivitate îmi lasă un gust amar cu privire la conştiinţa românilor. Este vorba de copiii străzilor. O ţară care nu este capabilă sau dispusă să protejeze sănătatea, securitatea şi educaţia tuturor copiilor săi cu greu poate fi considerată una ‘civilizată’ după standardele societăţilor moderne. Sunt aproximativ 1.500 copii, dacă nu mai mulţi, care trăiesc în canalele din Bucureşti şi jumătate dintre ei sunt purtătorii unor infecţii care reprezintă o problemă pentru ansamblul populaţiei. Pagubele provocate imaginii României de articolele, documentarele şi imaginile copiilor români care trăiesc în canale sunt pur şi simplu incalculabile şi acest lucru discreditează clasa politică din România. Cetăţenii din ţări civilizate privesc cu neîncredere şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de această situaţie care a devenit o trăsătură distinctivă negativă a unei ţări din inima Europei. România trebuie să lanseze imediat un program pe termen lung destinat recuperării tinerilor fără adăpost. Acest program trebuie derulat prin implicarea ONG-urilor specializate care deja acţionează pentru a asigura recuperarea sănătăţii, adăpostirea, educaţia şi inserţia graduală în societate. Costul pentru societate al unui astfel de program este neglijabil comparabil cu beneficiile sociale imense.

AGERPRES: Credeţi că economia românească este pregătită în mod adecvat pentru face faţă unei crize economice?
Schiavo Campo: Această întrebare ar trebui să o puneţi mai degrabă instituţiilor care dispun de mai multe date şi cunoştinţe pentru a înţelege cât de rezistentă este economia românească. Opinia mea personală este că, structural, casa este suficient de solidă pentru a rezista unor furtuni puternice, dar fundamentele bune ale economiei înregistrate până anul trecut trebuie menţinute şi, posibil, consolidate. În acelaşi timp, disparităţile între cetăţeni trebuie reduse, dar fără a pune în pericol echilibrul macroeconomic, în general favorabil, care a fost atins până anul trecut.

Cred, de asemenea, că agregatele macroeconomice şi performanţa nu sunt totul când vine vorba să judeci dacă un sistem este suficient de solid şi sănătos pentru a face faţă unor crize economice. România a demonstrat în ultimi ani că este bună la susţinerea economiei dar nu suficient de bună la reformarea şi modernizarea economiei pentru a ţine pasul cu ţările care au cele mai bune performanţe în termeni de calitatea vieţii cetăţenilor şi sentimentele opiniei publice cu privire la bună stare. Cu privire la acest subiect, o criză economică ar putea reprezenta un detonator periculos al nemulţumiri populare.

AGERPRES: Ce recomandări aveţi pentru a îmbunătăţi relaţia României cu BEI?
Schiavo Campo: Relaţia dintre România şi BEI este excelentă. Colaborăm foarte fructuos cu autorităţile centrale şi numeroase autorităţi locale. BEI este braţul financiar al UE: aparţine statelor membre UE şi urmăreşte obiectivele europene. Nu avem niciun alt interes decât să ajutăm şi să însoţim România acolo unde îi este locul: printre cele mai virtuoase societăţi şi economii din UE şi lume. Numai anul trecut am înregistrat noi activităţi în valoare de 1,9 miliarde euro şi am acordat credite în valoare de aproximativ 15 miliarde euro economiei româneşti începând din 1993, când am început să operăm aici. Poate că alte instituţii internţionale sunt mai bine cunoscute de opinia publică pentru că au o comunicare mai puternică dar BEI este de departe cea mai mare instituţie financiară multilaterală. Programele noastră de asistenţă tehnică în România şi în toate teatrele noastre de operaţiuni sunt de asemenea o parte din oferta noastră foarte valoroasă către omologii noştri din sectorul public şi privat, de la cele mai mari entităţi de Stat şi conglomerate publice până la micro-întreprinderi.

Aş dori să închei această conversaţie plăcută prin a cere autorităţilor române să lucreze mai mult pentru a îmbunătăţi mediul investiţional din România, să se angajeze mai decisiv în reformare şi modernizare, pentru a permite fondurilor europene, atât granturi de la Bruxelles cât şi instrumente financiare de la Luxemburg, unde BEI îşi are sediul, să curgă constant către investiţii bine pregătite şi productive în beneficiul populaţiei României.

** Campo are o afiliere foarte lungă faţă de România, care a început în 1994, când a fost numit principalul bancher al BEI, responsabil cu operaţiunile din Europa Centrală şi de Est, o misiune pe care a efectuat-o în perioada 1994-2000.