La podcast Observatorul Militar a fost invitată Simona Măierean, unul din cei mai buni piloți ai Forțelor Aeriene Române, azi detașată pe avioane de transport strategic ale NATO.

http://presamil.ro/locotenent-comandor-simona-maierean-e-mai-obositor-sa-demonstrezi-oamenilor-ce-poti-decat-sa-pilotezi-un-avion/

Cu siguranță nu a fost ușor să fiți prima româncă ce a zburat cu un avion supersonic și prima femeie comandant de aeronavă din Europa, în cadrul programului de transport strategic. Ce vă aduceți aminte din primul zbor ?

La începuturile carierei, nu am conștientizat că eram prima și nici nu m-a interesat foarte mult. Nu că acum m-ar interesa această presiune, dar a rămas mereu în background. Întrebarea se pune, în acel punct – ce faci cu acest statut, de a fi primul în ceva? Pentru că de acolo consider eu că începe presiunea. Pe internet apare asociat numele meu cu MiG-21 LanceR, precum și prima femeie pilot de vânătoare din România. A fost cel puțin interesant la momentul respectiv. Experiența mea pe avioanele de vânătoare a fost de doar trei ani, dar trei ani intenși. Primul zbor a fost, categoric, încărcat de emoții, mai ales că erau foarte mulți ochi ațintiți asupra mea. S-a organizat un fel de ceremonie la vremea respectivă, de care am aflat cu o zi înainte. Dar poate a fost mai bine așa.

În acele momente, ești atât de concentrat să faci lucrurile ca la carte, așa cum le-ai discutat cu instructorul, încât restul rămâne în plan secundar. Și, după ce ai aterizat, după ce se termină totul, în acel caz ceremonia, internalizezi ce s-a întâmplat și te bucuri și tu de fenomen.

Ați absolvit Academia Forțelor Aeriene Henri Coandă, dar știu că nu ați urmat un liceu militar. Cum ați ajuns la opțiunea aceasta?

Nu am în familie militari, în consecință, la vremea respectivă, nici nu cred că știam că există licee militare. Tot ce știam era că voiam să zbor și am început să-mi analizez opțiunile. De copil am vrut să zbor, dar nu e ca și cum mi-am urmărit îndeaproape visul. N-a existat un parcurs în direcția asta. Pur și simplu, la sfârșitul liceului, am spus OK, ce vreau să fac? Vreau să zbor! Sau măcar vreau să încerc. Nu știam dacă voi reuși sau nu. De aceea am și încercat la alte trei-patru facultăți, în zona de informatică.

Profilul meu din liceu a fost în științe exacte. Dacă n-aș fi reușit să intru la aviație, era la fel de bine, pentru că eu fusesem admisă deja la alte facultăți, deci m-aș fi pliat în domenii ca automatică, matematică, telecomunicații, construcții, orice altceva. Căutam o meserie activă, nu un program liniar, de la nouă la cinci, nu zile exacte, nu monotonie și, cu siguranță, nu la birou.

Ați povestit ce ați simțit la primul zbor pe MiG21 LanceR. Dar vă aduceți aminte și ultimul zbor cu această aeronavă?

Nu doar că mi-l amintesc, dar l-am trăit diferit. Știam doar eu că va fi ultimul zbor. Am păstrat doar pentru mine această informație, învățându-mi lecția de la primul zbor. Nu am mai dorit să trăiesc acea presiune, astfel că am anunțat după zbor că voi depune raportul să mă transfer și să schimb aeronava. Voiam să fie un zbor normal, de care să mă bucur.

Bineînțeles, îmi amintesc și de primul zbor în simplă comandă, care cred că a fost poate mai încărcat emoțional. Plus faptul că zbori singur, fiind vorba de alt set-up mental.

Când ați luat decizia să schimbați aeronava și ce a stat la baza acestei schimbări?

S-a întâmplat în 2012 și știm cu toții că, la momentul respectiv, nu se zbura foarte mult. Se vorbea de o tranziție, de a înlocui MiG 21 cu o altă aeronavă. Lucrurile decurgeau foarte lent, de la an la an ni se spunea că trebuie să stăm într-un stand-by, și aici mă refer la piloții care eram atunci tineri, așteptând să zburăm pe ce va fi achiziționat. Făcând o socoteală, mulți ne-am gândit că vom fi prea bătrâni când se va lua decizia, știind cum se mișcă lucrurile. Deci a fost, categoric, o decizie cel puțin inspirată pentru mine să fac acel pas. Și s-a dovedit, după aceea, că am luat decizia bună.

Ați spus capăt unui capitol, vorbim de avionul de vânătoare, dar au urmat alte etape. Cum a fost drumul acesta, încărcat de cursuri, de multă pregătire. Ați simțit că o luați de la zero, de multe ori?

E obositor, dar nu neapărat greu. Se adună oboseala, pe care am simțit-o după 35 de ani. Oboseală mentală, nu neapărat fizică. Când am trecut de la aviația de vânătoare la cea de transport, am schimbat și baza aeriană, și oamenii cu care lucram. Mi-am dat seama că mi s-a lărgit orizontul, în primul rând pentru că am văzut și altceva. Am luat-o de la capăt, pentru că oamenii nu mă cunoșteau.

A trebuit să intru din nou într-un proces în care să demonstrez că pot. Devine mai obositor să demonstrezi oamenilor ce poți decât să pilotezi un avion în sine. Aici e presiunea cea mai mare, categoric. Avionul zboară la fel, nu trebuie să-i demonstrez nimic, trebuie doar să-i dai ce are nevoie.

Cum a fost să lucrați cu alte armate NATO, cu alte mentalități în domeniul aviației?

Mi-a venit ca o mănușă această misiune. A fost ca o gură de aer proaspăt. Acolo, a contat ce știam și cum îmi merge mâna de pilot. Și din acel punct am început să construiesc. Am învățat foarte mult. Trebuia să recuperez niște lucruri, pentru că nu le știam. S-a zburat foarte mult tactic. Eu nu mai fusesem în teatru, așa că atunci am început să zbor în teatre de operații.

Lucram cu celelalte 11 națiuni (sunt 12 în total, cu România) și vedeam cum abordează ei situația. Noi zburam în echipaj mixt, mai sunt trei piloți români acolo, dar rar nimeream unul cu altul să zburăm. Toți erau mai relaxați și-ți transmiteau relaxarea aceasta. Nu făceau lucrurile încrâncenat și era așa, o atmosferă frumoasă. În același timp, îți dădeau și foarte multă responsabilitate și, dacă greșeai, răspundeai inevitabil.

Dar responsabilitatea venea la pachet și cu niște resurse. Ți se prezenta, de la început faptul că misiunea e responsabilitatea ta. Era și o predictibilitate în proces, iar asta făcea poate ca lucrurile să fie relaxate. O relaxare pe care câteodată n-o găsim la noi. Aici suntem mai încrâncenați, mai cu hârtiile, mai cu sigiliul.

Cum este Simona Maierean atunci când pune combinezonul deoparte?

Cred că de-abia atunci devine cu adevărat Simona Maierean, după ce își dă jos combinezonul. Am lucrat și lucrez în continuare să fac diferența aceasta. Când ies pe poartă și sunt civil, să rămân civil, să nu-mi aduc toate grijile, problemele și discuțiile de la muncă. Câteodată îmi iese, câteodată nu.

Sunt o femeie în creștere, care se dezvoltă. Descopăr, pe zi ce trece, o altă față a mea și-mi dau seama ce-mi doresc. Știți când avem 20 de ani și se spune că la 40 de ani e una dintre cele mai frumoase vârste? Am descoperit că e chiar așa. Deja spre vârsta asta nu prea te mai interesează ce spune societatea.

Previous articlePremierul Ciolacu, pledoarie pentru UE și NATO
Next articleAnaliza RFI : scăderea prețurilor, România și Franța. Asemănări și diferențe
Radu Tudor
Jurnalist, analist militar si politic

Leave a Reply