Mărturie despre moartea tragică a generalului Dorin Ioniță

De la vârful ierarhiei militare și de la planificarea operațiilor de apărare, la violența brutală surprinsă într-un hol de bloc. Cazul generalului Dorin Ioniță ridică o întrebare tulburătoare: cum poate un om considerat echilibrat și căruia i-au fost încredințate responsabilități excepționale să ajungă la o asemenea prăbușire morală? O reflecție despre limitele prestigiului profesional, responsabilitate și onoarea pierdută în fața unei femei căzute la pământ.

La începutul verii lui 2021, pe timpul unui amplu exercițiu al armatei române, DACIA 21 LIVEX – efectuat în triplu context, național, NATO și al Parteneriatului Strategic româno-american –, am ajuns de câteva ori în biroul, pe atunci, generalului-maior Dorin Ioniță, comandant al Comandamentului Forțelor Întrunite (CFI), structura care conducea antrenamentul militar multinațional de pe teritoriul României.

Generalul coordona aproximativ 15.000 de militari, români și din alte 17 națiuni aliate și partenere, angajați în acțiuni desfășurate în 16 poligoane și în alte facilități militare. Aceste cifre nu redau decât parțial anvergura și complexitatea exercițiului destinat pregătirii forțelor pentru executarea unei operații de apărare în condițiile unor acțiuni de luptă de intensitate ridicată. Printre alte chestiuni profesionale, încercam atunci să-l conving pe comandantul CFI să aprobe solicitarea jurnaliștilor PRO TV de a realiza, în cadrul emisiunii „România, te iubesc!”, un reportaj despre DACIA 21 LIVEX. Recunosc: eram amândoi preocupați de ceea ce putea însemna o investigație jurnalistică realizată în formatul acelui program de televiziune.

După ce i-am prezentat — sau, în limbaj militar, i-am raportat — oportunitățile și riscurile, generalul-maior Dorin Ioniță a aprobat realizarea materialului, inclusiv acordarea unui interviu. În fond, DACIA 21 LIVEX reprezenta efortul uriaș al unor militari care se pregăteau să apere România. Nu aveam de ce să ne rușinăm. Dimpotrivă, aveam motive să fim mândri, atât ca instituție, cât și ca oameni care făceau parte din ea.

La începutul toamnei anului 2026, prin moartea sa, generalul-locotenent în rezervă Dorin Ioniță iese din nou la rampa mediatică, însă la o scară superioară celei de la oricare etapă din viața sa, inclusiv — și mai ales — celei de militar activ. De data aceasta, cu o scenă rușinoasă pentru orice om, indiferent de gen, statut sau vârstă. Deși altele vor fi instanțele care se vor apropia cel mai mult de realitatea „scenei”, voi lua ca certe următoarele date ale deloc plăcutului și surprinzătorului actor din neverosimila secvență de violență împotriva unei femei: căsătorit, militar în rezervă, lovește cu bestialitate o femeie, se emite un ordin de protecție provizoriu împotriva sa, se sinucide cu arma proprie. De asemenea, este rezonabil să presupun că generalul în rezervă era la curent cu dezbaterea din societatea noastră privind abuzurile și violența bărbaților asupra femeilor. (De altfel, asemenea oricărui lider militar a cărui cunoaștere a lumii trebuie să fie comprehensivă, Dorin Ioniță avea o pregătire cel puțin satisfăcătoare și în domeniul juridic.)

Cei care l-au cunoscut ca militar activ și care privesc acum cu stupoare imaginile furiei sale dezlănțuite îl descriu drept vesel, principial, profesionist, inteligent, preocupat de cariera lui, amabil cu colegii și neabuziv față de subordonați. Mai mulți dintre colaboratorii săi apropiați au folosit, repetat, același cuvânt: „echilibrat”.

Amintirile oamenilor sunt parțiale, subiective și nu reprezintă evaluări clinice. Foștii săi colegi din mediul profesional nu aveau cum să cunoască dimensiunile vieții sale private. Însă dincolo de amintiri care poate nu au intuit existența unei psihopatii magistral mascate, este cert că militarul activ Dorin Ioniță, în anii de vârf profesional, a ocupat una dintre pozițiile majore de comandă din Armata Română, undeva în top 5 al structurii de forțe. La nivel operativ, generalul Dorin Ioniță a fost, așa cum este acum actualul comandant al CFI, cel mai important lider militar.

Nu voi exemplifica prin detalii despre comanda operațională pe care un comandant al CFI o are asupra trupelor furnizate de toate categoriile de forțe și de către alte componente ale armatei pentru exercițiile și operațiile militare. Nici cu detalii privind comanda pe care o are asupra militarilor români în misiunile internaționale. Amintesc doar că, în caz de război, comanda operativă a acțiunilor militare, în context național, în fapt, conducerea operației de apărare a țării, este exercitată de către comandantul CFI. De altfel, operația de apărare — pe timp de pace — pe care armata o susține acum, cu sprijin aliat, în zona de graniță cu Ucraina, este coordonată tot de comandantul CFI, care are în subordine nu doar militari din forțele terestre, aeriene și navale. Prin natura funcției, generalul-maior Dorin Ioniță a fost artizanul formei inițiale a acestei operații, chiar dacă în perioada mandatului său, după începerea războiului din Ucraina, misiunea, în virtutea legislației de atunci, avea o altă încadrare operațională. Prin această contextualizare, am urmărit să evidențiez poziția de comandă excepțională pe care militarul Dorin Ioniță a ocupat-o și responsabilitățile pe care le-a avut. De aici decurg și calitățile morale și profesionale pe care, teoretic, le-a dovedit atunci când i s-a încredințat o astfel de funcție în ierarhia de comandă a armatei.

Ce s-a întâmplat cu mintea lui Dorin Ioniță? Cariera lui remarcabilă face ca întrebarea să fie și mai apăsătoare: cum ajunge un om considerat echilibrat să exercite o asemenea violență?

Oamenii sunt gri, nici deplin sfinți, nici deplin păcătoși. Pot avea momente de glorie și de decădere. De-a lungul vieții, oamenii se schimbă: unii își întăresc tușele spre mai alb, alții spre mai negru. Niciunul dintre noi nu mai este același care a fost în urmă cu un an, cu 10 sau cu 20 de ani. Recunoaștem sau nu, sfințenia rămâne o virtute a celor din icoane. Cu vârsta, înțelepciunea ar trebui să îndrepte omul mai aproape de moralitate. Viața ne arată însă, în fiecare zi, că, pentru mulți, procesul este invers. Iar funcția, uniforma, educația și prestigiul public nu oferă imunitate morală.

Psihologia militară ne arată că un militar pensionat poate fi profund afectat de pierderea structurii ierarhice și a autorității pe care a avut-o. În cazuri rare și specifice, acesta poate manifesta izbucniri de furie sau pierderea controlului, chiar dacă nu are un istoric de violență. Sentimentul că deciziile sale nu mai „mișcă” lucrurile sau oamenii poate duce la o criză de identitate. Obișnuit ca ordinele sale să fie executate fără comentarii, fostul comandant poate încerca, inconștient, să își „comande” familia: partenerul de viață, copiii sau, în cazul de față, femeia cu care, se pare, ar fi avut o relație. Când aceștia reacționează ca niște civili (refuză, negociază, se ceartă sau ignoră), fostului comandant îi este provocată o frustrare uriașă. Pe de altă parte, chiar și militarii care nu au fost comandanți pot activa, după pensionare, traume latente acumulate de-a lungul carierei în teatrele de operații sau în cadrul disciplinei zilnice. După încetarea bruscă a etapei „active” și apariția timpului liber, mecanismele de apărare cedează, iar traumele ies la suprafață sub formă de iritabilitate sau furie.

Deși poate părea paradoxal, unii militari — în special bărbații — dezvoltă, imediat după pensionare, o formă temporară de depresie. Rar, aceștia își maschează depresia prin agresivitate verbală, izolare și rigiditate. În lipsa „supapei” oferite de responsabilitățile zilnice, micile neînțelegeri casnice pot declanșa reacții disproporționate, percepute de familie ca o pierdere a autocontrolului.

Marea majoritate a militarilor intră și se adaptează ușor în rezerva armatei. Mulți își găsesc o nouă „misiune” (un hobby riguros, voluntariat, consultanță, integrare în activitățile familiale etc.). Totuși, pentru cei cărora rigiditatea devine de nesuportat sau pentru care apar semne de agresivitate, sprijinul unui psihoterapeut civil sau specializat în mediul militar este esențial. Este foarte probabil ca Dorin Ioniță — dacă era afectat de vreo tulburare psihologică sau doar de vreo slăbiciune emoțională pasageră — să nu fi apelat la sprijinul vreunui specialist. Mulți dintre noi, militarii activi sau în rezervă, din varii motive, printre care și o mândrie personală absolut ridicolă, nu o facem.

Pensionarea i-a adus lui Dorin Ioniță, probabil, o scădere a imunității în fața propriilor slăbiciuni morale. În mintea lui, cel puțin după „scena” din holul blocului, Dorin Ioniță a privit, cred, sinuciderea ca pe un gest de onoare. Din păcate, nu a fost decât un act de lașitate. Dacă și-ar fi asumat fapta și și-ar fi cerut scuze în fața doamnelor din viața lui, invocând în apărarea sa vreo emoție copleșitoare de moment care i-ar fi întunecat mințile, și dacă, după atenuarea furiei, s-ar fi prezentat la poliție pentru a răspunde în fața legii, atunci am fi putut vorbi despre un gest al spășirii, întrucâtva onorabil. Ulterior, după ispășirea pedepsei — atât cât este omenește și juridic posibil să plătești pentru un astfel de act dezonorant —, fostul militar ar fi putut recurge la suicid ca la un ultim act romantic de onoare.

Da, aceasta este, inevitabil, o analiză făcută din afara vieții unui om, o „analiză de peluză”. Însă reprezintă — cum ar numi-o militarii — încă o „lecție învățată”: violența împotriva femeilor nu aparține exclusiv unui anumit mediu social, unei anumite educații sau unei anumite categorii profesionale. Poate apărea și acolo unde prestigiul, funcția și aparența echilibrului par să o facă de neconceput. Însă chiar dacă în viața unui om apar episoade care îl aruncă în abisul unor tulburări emoționale exacerbate, există forme ale agresivității peste care nu se poate trece. Nici în război, nici în dragoste, în pofida „înțelepciunii populare”, nu este totul permis.

Cariera generalului Dorin Ioniță nu poate fi ștearsă din istoria Armatei Române. Dar nici ultima sa faptă nu poate fi ascunsă în spatele carierei. Regulamentul nu le acordă celor care s-au sinucis – dacă există certitudinea acestor fapte, dreptul de a fi înhumați cu onoruri militare. Norma a avut în vedere semnificația publică a unei astfel de ceremonii. Mai mult, o instituție întemeiată pe disciplină, demnitate și protejarea celor vulnerabili nu poate ignora imaginile în care unul dintre foștii săi comandanți lovește brutal o femeie căzută. Consider că și această faptă dezonorantă, încă neprobată ca infracțiune, se coroborează cu sinuciderea, anulându-i lui Dorin Ioniță privilegiul de a mai fi condus de Armată în ultima sa „scenă” de pe fața pământului.

(Editorial publicat în ediția din 14 septembrie 2026 a ziarului Făclia de Cluj)