Cea mai importanta institutie a justitiei romanesti, Inalta Curte de Casatie si Justitie, isi dezvaluie istoria pe un nou site, www.iccj.ro, mult mai modern si mai util fata de vechea varianta.
Înalta Curte de Casație și Justiție a României (1862 – 2021)
Înființarea Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin legea din 12 ianuarie 1861, pusă în aplicare la 15/28 martie 1862) [Curtea sau ÎCCJ] s-a circumscris procesului de stabilire a bazelor instituționale ale statului unitar român modern, ca o cerință, deopotrivă, a modernizării sistemului judiciar și a unificării sale în urma unirii principatelor Moldovei și Valahiei, intervenită la 24 ianuarie 1859. În stabilirea statutului noii instanțe supreme s-au valorificat propriile tradiții ale organizării judecătorești, în special a celor legate de recunoașterea și exprimarea în domeniu a principiului separației puterilor în stat (consacrat parțial prin Regulamentele organice de la 1831–32), ideilor de modernizare instituțională reflectate în proiectele revoluționare de modernizare a societății românești de la 1848, precum și prevederile Tratatului (1856) și Convenției (1858) de la Paris privind stabilirea regimului internațional al României de „stat de interes european”. În concepția fondatorilor săi, Curtea „era chemată a vindeca răul cel mai mare, care de un timp îndelungat a apăsat țara noastră „neîncrederea în dreptate”. De la ea se cere restabilirea, încrederea și ridicarea ramului judecătoresc din discretitul în care din nenorocire a fost căzut. Să punem dar toate silințele noastre ca în curând să putem auzi: Dreptatea Domnește în România”. În arhitectura noului stat român, croită după modelul preponderent francez, ca „vârf” al puterii judecătorești, ÎCCJ avea un triplu statut: instanță de casare, de judecată pentru miniștri, înalți demnitari și membrii săi, precum și disciplinară pentru magistrați. Conform viziunii europene dominante, și în condițiile în care în sistemul organizării judecătorești românești existau două grade de jurisdicție aferente a tot atâtea instanțe, tribunalele și curțile de apel, însărcinate a caracteriza faptele și a aplica legea, Înalta Curte nu se încadra în rândul acestora, nu constituia un adevărat tribunal. Ea era considerată o autoritate cu caracter judecătoresc pentru că judeca pe cale specială „pe judecătorul” care a judecat și nu pe părți. Era apoi și un fel de prelungire a puterii legislative pentru că avea misiunea de a apăra legea, principiul de drept stabilit. Grație acesteia se asigura a avea o lege, una și aceeași pe întreg cuprinsul statului și se promova egalitatea tuturor în fața ei. Faptul că pe cale de excepție judeca excesele de putere ale instanței de fond nu-i ridica nicidecum caracterul său de apărător al legii, al dreptului în sine întrucât ceea ce apărea o excepție era tocmai confirmarea regulii pentru ca instanțele de fond să nu poată, prin abuzul dreptului de a judeca fondul, să depășească marginile competenței sau să denatureze legea prin aplicarea ce-i făcea.
1. Organizarea curții. Legea din 1861 împărțea Curtea în trei secții: secțiunea reclamațiilor (chambre de requetes), secția civilă și secția criminală. Ea se compunea din primul președinte, trei președinți de secție și din 21 de membri (fiecare secție având un președinte și șapte membri); Parchetul curții era format dintr-un procuror general și trei procurori, câte unul pentru fiecare secție. Grefa Curții cuprindea un prim-grefier și trei grefieri de secțiuni.
Secția reclamațiilor avea ca sarcină examinarea prealabilă a recursurilor în materie civilă și să se pronunțe asupra admisibilității trimiterii lor spre cercetare secției civile.
După numai câțiva ani însă, existența unei asemenea secții a fost considerată ca inutilă și chiar păgubitoare pentru activitatea Curții, drept pentru care a fost suprimată, împreună cu procurorul și grefierul ei, prin decretul-lege din 7 august 1864. Așadar, înalta instanță rămânea numai cu două secții: cea civilă și cea criminală. Legea din 5 martie 1870 avea să denumească secția civilă secția I-a și pe cea criminală, secția a II-a și a precizat mai bine competența ratione materiae a secțiunilor. La începutul fiecărui an judecătoresc, după vacanța mare, secțiunile se reînnoiau în parte prin mutarea din fiecare secție a patru membri, prin tragere la sorți, la o altă secție. După modificarea legii organice în 1864, avea loc o rocadă totală, în sensul că la începutul fiecărui an judecătoresc toți membrii unei secții treceau la cealaltă secție.
Prin legea din 11 iulie 1905 s-a înființat a treia secție, de contencios administrativ, care, desființată prin legea din 1910, a fost înființată iarăși prin legea din 17 februarie 1912.
2. Evoluția regimului juridico-reglementar. Legea inițială din 1861 a suferit o primă modificare prin legea din 7 august 1864 care a suprimat secțiunea I a reclamațiunilor (ceea ce a însemnat și reducerea unui post de președinte de secție, a șapte posturi de consilieri și a unuia de procuror), urmată de legea din 19 august același an, care reorganiza secțiile și reformula competențele lor. O altă modificare, mai substanțială, s-a produs prin legea din 12 martie 1870, schimbându-se denumirea secțiilor și atribuțiile acestora (secția civilă a devenit Secția întâi, judecând recursurile în materie civilă, iar secția criminală a devenit Secția a II-a și judeca recursurile în materie penală, corecțională și de simplă poliție, precum și cele în materie electorală, de expropriere, comercială ș.a.).
Prin legea din 1 martie 1877, au fost modificate art. 7-15 ale legii organice, referitoare la Grefa curții și la Ministerul Public, care a fost redus la procurorul general și la un procuror de secție.
O modificare de substanță s-a operat prin legea din 30 iunie 1905 prin care s-a înființat Secția a III-a, pentru contenciosul administrativ și comercial. Legea din 7 martie 1906 a stabilit că procurorul general era delegat din cei 22 de consilieri ai Curții, cele trei secții fiind formate din câte șapte consilieri, conduse de câte un președinte de secție, președintele Secției I având și funcția și atribuțiile de prim-președinte al instanței supreme.
Legea din 24 martie 1910 („legea Toma Stelian”, după numele ministrului de justiție din cabinetul Ion I.C. Brătianu, care a inițiat-o) a scos din competența Secției a III-a cauzele din materia contenciosului administrativ, fiind redate în competența instanțelor de drept comun, fără a mai recunoaște acestora dreptul de a anula actele administrative nelegale (invocându-se principiul separației puterilor în stat).
A urmat legea din 16 februarie 1912 („legea Matei Cantacuzino”) prin care s-a revenit asupra misiunii, în sensul că în competența Secției a II-a au fost reatribuite recursurile acelora care s-ar fi pretins vătămați în drepturile lor printr-un act administrativ de autoritate, făcut cu încălcarea legii, precum și recursurile în contra refuzului autorităților administrative de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept, fără să facă deosebirea între drepturi patrimoniale sau nepatrimoniale. Așa cum s-a remarcat în doctrină, legea din 1912 a redat Curții de Casație competența contenciosului administrativ, pe care îl reducea însă la un contencios în constatare a ilegalității, și nu de anulare a actului administrativ nelegal.
Adoptarea Constituției din 29 martie 1923 și consacrarea de noi principii au impus elaborarea și votarea unei noi legi pentru Curtea de Casație și Justiție, la 19 decembrie 1925 („Legea Mârzescu”). Principala noutatea astfel adusă a constituit-o conferirea Înaltei Curți în secții unite a competenței de a controla constituționalitatea legilor, dispoziție care a operat, cu unele întreruperi, până în 1947. Dar, sub presiunea evenimentelor și semnalelor practicii, și această lege a suferit mai multe modificări prin legile din 1 ianuarie 1929, 3 ianuarie 1930, 1 ianuarie 1931, 25 iulie 1931, culminând cu o modificare majoră prin legea din 29 martie 1932 care, republicată, s-a constituit practic într-o nouă formă a Legii Casației.
Și aceasta, la rândul ei, a fost supusă mai multor modificări în serie prin legile din 3 iulie 1934, 1 aprilie 1936, 22 martie 1937, 24 iunie 1938, 30 mai 1939, 13 iulie 1939 și 14 septembrie 1939, când a fost republicată în întregime, în baza Decretului-lege nr. 3319 din 5 septembrie 1939. S-ar putea spune că, prin aplicarea acestei din urmă modificări, instanța supremă a cunoscut apogeul dezvoltării sale instituționale. Prin art. 50 din Constituția din februarie 1938, Curții i s-a acordat prerogativa de a valida alegerile parlamentare și a verifica mandatele parlamentarilor.
Într-o înșiruire cronologică, dar în strânsă legătură cu derularea evenimentelor istorice, o importantă modificare a fost operată prin Legea nr. 63/1945, prin care atribuțiile și rolul instanței erau reduse substanțial. Acest fapt a devenit și mai evident când, renunțându-se la tradiția existenței unei legi organice proprii, reglementarea statutului său a fost cuprinsă în Legea nr. 341/1947 pentru organizarea judecătorească și Curtea de Casație devenind o instanță printre celelalte, ale sistemului judiciar. Avansarea procesului de „sovietizare” a țării a fost marcată de adoptarea Constituției din 1948, urmată de Decretul nr. 13/1949 pentru organizare judecătorească, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție devenea Curtea Supremă. În aceeași logică, Constituția din 1952 a atras după sine Legea nr. 5 din 19 iunie 1952 pentru organizarea judecătorească, prin care vârful ierarhiei judiciare devenea Tribunalul Suprem, care amintea vag de instituția Curții de odinioară.
În virtutea Constituției din 1965, a fost adoptată o nouă reglementare în materie, Legea nr. 58 din 27 decembrie 1968, care a menținut instituția Tribunalului Suprem.
După evenimentele din decembrie 1989, revenirea la formula democratică a Curții de Casație și Justiție s-a făcut treptat; mai întâi prin Constituția din 8 decembrie 1991 s-a revenit la titulatura de Curtea Supremă de Justiție, fără însă a se abandona cu totul ideea de tribunal suprem, dezvoltată legislativ prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Un alt pas semnificativ l-a constituit și revenirea la tradiția unei legi speciale pentru instanța supremă, prin Legea nr. 56 din 13 iulie 1993 a Curții Supreme de Justiție.
Procesul a fost continuat prin revizuirea Constituției, în noiembrie 2003, reintroducându-se Înalta Curte de Casație și Justiție, modificare transpusă legislativ.
3. O preocupare fundamentală, transformată în dimensiune definitorie a activității instanței supreme românești a constituit-o păstrarea și apărarea independenței în lucrările și îndeplinirea atribuțiilor sale, de orice fel de intruziuni și influențe, în primul rând din partea puterii politice. „Proba de foc” și momentul fondator al unei atari atitudini, păstrată de-a lungul timpului cu sacrificii și în termenii impuși de istorie au venit încă din primii ani ai existenței sale și l-a constituit procesul intentat de Adunarea Electivă cabinetului din iulie 1860 al Țării Româneşti, acuzat de abuz de putere și achitat de Curte prin decizia din septembrie 1862. Reacțiile nepotrivite ale parlamentarilor care au mers până la punerea la îndoială a nepărtinirii judecătorilor au primit o replică fermă prin poziția Curții publicată în Monitorul Oficial (din 11 februarie 1863). Angajamentul luat atunci de plenul Înaltei Curți se constituie într-un legat testamentar, valabil și astăzi: „Curtea își va urma în viitor ca până astăzi missia sa fără a se povățui de alte înrâuriri decât de lege și de conștiință, neavând a da seamă de otărârile sale decât lui Dumnezeu”.
4. For de dezvoltare a dreptului român. O atribuție mai puțin cunoscută a Curții de Casație a fost cea prevăzută în art. 81 din legea organică din 1861 și conform căreia înalta instanță „la finele fiecărui an va comunica Ministerului Justiției viciile sau neajunsurile ce va fi observat în cursul anului la legislația existentă, supunându-le totodată și Domnului printr-o deputațiune din sânul ei, relațiune motivată și deslușită, în care se vor însemna reformele ce experiența le-ar fi dovedit necesare a se introduce în vreo parte a legislației. Această relație se va publica și se va comunica de către Domn Comisiei Centrale”.
Pentru îndeplinirea acestei sarcini, înalta instanță lucra în Adunarea generală, compusă din toți membrii ei: primul președinte, președinții de secție, consilierii, procurorul general și procurorii. În aceeași formație, Curtea își da avizele asupra diverselor proiecte de legi ce i se trimiteau spre cercetare și în special asupra legilor de organizare judecătorească, dar mai cu seamă asupra legii organice proprii, precum și în privința diferitelor probleme care interesau mersul justiției și prestigiul său. Ulterior, această dispoziție legală a fost păstrată, dar fără obligația de comunicare a concluziilor și preocupărilor aferente către șeful statului.
Un rol deosebit a revenit în acest context și jurisprudenței care, emanând de la o „curte supremă”, a fost complementul necesar și important al legislației, clarificând ceea ce e obscur ori ineficient în reglementare ori stabilind o regulă dedusă din principiile generale ale dreptului în consonanță cu interesul public atunci când legea tace. De-a lungul timpului, mai ales deciziile pronunțate în rezolvarea recursurilor în interesul legii, în dezlegarea unor chestiuni de drept, soluționarea recursurilor în casație sau de „îndrumare” au reprezentat, pe lângă repere ferme în aplicarea corectă și unitară a dispozițiilor legale în vigoare, și surse de perfecționare a legislației, dezvoltare a dreptului pozitiv și îmbogățire a științei dreptului, în general. Un exemplu elocvent îl constituie, în acest sens, istorica hotărâre a Secției a I-a a ÎCCJ, din 28 iunie 1912 (pronunțată în celebra „cauză a tramvaielor”), prin care s-a statuat, în absența unor dispoziții legale exprese, întemeindu-se pe interpretarea unor reglementări conexe și în spiritul legii fundamentale și principiilor generale, dreptul judecătorului de orice grad de a pune problema confruntării unei legi nu numai cu litera dar și cu spiritul Constituției, atunci când dispozițiile celei dintâi nu erau conforme, urmând a fi înlăturate. Această jurisprudență românească a avut o puternică rezonanță de drept comparat influențând atitudini asemănătoare din partea altor jurisdicții străine. Soluția jurisprudențială avea să fie preluată și consacrată constituțional (1923) și legislativ (1925), Curtea de Casație, în secțiile unite, devenind competentă să judece constituționalitatea legilor proclamând ca neaplicabile, adică neopozabile recurentului, dispozițiile neconforme legii fundamentale, în virtutea caracterului relativ al hotărârii.
Iar cunoașterea concluziilor practicii judiciare a fost încredințată „Buletinului Casației”, apărut între 1862 și 1946 și reluat în 2005, cu misiunea de a publica cele mai importante decizii ale Curții, sub îngrijirea membrilor săi. Acesta a fost considerat cel „mai important instrument al jurisprudenței românești” care a reprezentat cultura juridică, rolul inițiator de „gramatică și dicționar”, deopotrivă pentru magistrați, juriști, justițiabili și marele public.
Istoria supremei instanțe judecătorești a țării constituie, în același timp, și o semnificativă pagină de istorie națională, în general, precum și una semnificativă a culturii noastre, în special. Trecând peste rolul civilizației juridice în cadrul civilizației românești, adesea minimalizat, se cuvin menționate și contribuțiile spirituale ale unor personalități, aparținătoare Curții, precum: Vasile Sturza, Mihail Kogălniceanu, Al. I. Papiu-Ilarian, Vasile Conta, Andrei Rădulescu, juriști de prestigiu ca: Dimitrie Alexandresco, E. Schina, C. Stătescu, magistrați de elită: O. Nicolescu, Dim. Volanschi, D. C. Lupu, literați, ca, de exemplu, A. Crețeanu, Ciru Economu.
5. După decembrie 1989, în noile condiții istorice, s-a declanșat un proces de reorganizare și adaptare a întregului sistem jurisdicțional, în frunte cu instanța supremă, în sensul revenirii la tradiția judiciară democratică, dar în consens cu actualele exigențe sociale și date ale experiențelor de drept comparat. Constituția României din 8 decembrie 1991 a consacrat pentru instanța supremă denumirea de Curtea Supremă de Justiție (CSJ), a cărei organizare și funcționare au fost stabilite prin lege organică proprie (nr. 56/1993), și cu un statut tranzitoriu de la ceea ce fusese (până în 1989) Tribunalul Suprem și ceea ce avea să fie (după revizuirea constituțională din 2003) Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit noii reglementări, CSJ urmărea „aplicarea concretă și unitară a legilor de către toate instanțele”. Membrii săi erau numiți prin decretul Președintelui României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii făcută la recomandarea ministrului justiției, pe o perioadă de șase ani. Curtea se compunea din: un președinte, un vicepreședinte, patru președinți de secție și cel mult 80 de judecători și se organiza în patru secții – civilă, penală, comercială și de contencios administrativ –, completul de 9 judecători și Secțiile unite, fiecare având competențe proprii, stabilite prin lege.
Deși se acorda inamovibilitatea judecătorilor de la instanțele inferioare, mandatul judecătorilor de la instanța supremă era, așadar, limitat la 6 ani, reînnoibil, fapt care afecta independența lor. De asemenea, Curtea funcționa ca instanță de recurs și doar parțial cu rezonanțe de recurs în casație în privința recursului în anulare și recursului în interesul legii.
În urma revizuirii Constituției din 2003, schimbarea denumirii instanței supreme a însemnat, implicit, și desăvârșirea transformării statutului său, Înaltă Curte de Casație și Justiție, având ca misiune asigurarea „interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Ea și-a redobândit, prin modificările legislative ulterioare adoptate în dezvoltarea normei constituționale, în mare parte, rolul de instanță de casație, și-a consolidat atribuțiile de curte de justiție și și-a precizat, prin adaptarea la exigențele noului mediu de organizare și funcționare a sistemului judiciar, rolul de instanță disciplinară.
Ca principiu, instanța supremă nu judecă cauze în fond; singura secție cu o competență de acest fel e cea penală, în privința excepțiilor expres prevăzute de lege, respectiv cele vizând demnitarii și proprii membri. Secțiile ÎCCJ – civile, penală și de contencios administrativ și fiscal – judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și al altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege. Ele, în raport cu competența fiecăruia, mai soluționează și cererile de strămutare, conflictele de competență, precum și orice alte cereri prevăzute de lege. Completul de 5 judecători rezolvă recursurile și cererile în cauzele judecate în primă instanță de Secția penală a Curții, alte cauze date în competența sa prin lege, precum și ca instanță disciplinară pentru judecători și procurori. Secțiile unite ale instanței supreme au în competență soluționarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți și sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare. Rolul constituțional de unificare a aplicării legii de către celelalte instanțe se realizează prin două mijloace procedurale: a) în mod direct, prin stabilirea modului în care trebuie interpretate și aplicate legile atunci când asupra acestora instanțele au pronunțat soluții diferite; b) în mod indirect, prin soluționarea recursurilor în fiecare caz în parte, astfel încât instanțele inferioare să cunoască și să se supună jurisprudenței sale prin instrumentele casării. Se adaugă calea hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.
6. Curtea în „dialogul (contemporan) al judecătorilor”. În consens cu rolul său în sistemul judiciar românesc și conform normelor legale în materie, Înalta Curte întreține relații instituționale și dezvoltă dialogul (procedural) al judecătorilor, în mod specific și cu instanțele judecătorești și Curtea Constituțională a României, participă și se manifestă conform statutului său în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și este receptivă și promovează ideile și practica unei justiții moderne, deschise și creative. O atenție prioritară se acordă relațiilor structurate procedural și instituțional cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Nu în ultimul rând, ÎCCJ este deschisă și se manifestă activ în cadrul cooperării generale și specializate cu celelalte instanțe supreme, fiind membră în Rețeaua Președinților Curților Supreme de Justiție din Uniunea Europeană, Asociația Înaltelor Jurisdicții de Casație ale țărilor care utilizează parțial limba franceză (AHJUCAF), Asociația Consiliilor de Stat și a Jurisdicțiilor Administrative Supreme din Uniunea Europeană, Asociația Internațională a Înaltelor Jurisdicții Administrative (AIHJA) și Rețeaua Curților Superioare (SCN), care funcționează sub egida Curții Europene a Drepturilor Omului.
7. Trecând peste asemenea vremelnice lumini și umbre, Înalta Curte de Casație și Justiție constituie reperul fundamental, „cheia de boltă” a sistemului jurisdicțional românesc, o instituție vie, în permanentă mișcare și evoluție, în stare de continuitate prin discontinuitate, prima care asigură ipostaza europeană și internațională a justiției naționale, un senzor decisiv al vieții publice românești.
Rămâne apoi problema sediului său. În privința Casației Franței și, în acest sens, fraza simbol a caracterizării instanței supreme sună astfel: „Curtea de Casație are sediul la Paris, pe Insula Cetății și în Palatul de Justiție, fostul Palat al Regilor Franței”.
Mutatis mutandis, ar trebui și noi să putem spune, cu valoare definitorie, în privința supremei instanțe: Înalta Curte de Casație și Justiție a României își are sediul la București, în Palatul de Justiție de pe malul drept al Dâmboviței, acolo unde, în mod tradițional, și-a găsit locul geografic centrul justiției naționale! Iar în cugetul și speranțele fiecărui român să se înrădăcineze cuvintele: există judecători la București! La Casație!
