Viața înainte de autostradă
1. Sute de mii de turiști români caută zăpada și prețurile mici pe pîrtiile din Austria, Italia, Elveția, Franța, Bulgaria, Ucraina și Slovenia. 90% din ei fac drumul cu mașina, așa că intră în scenă inevitabila discuție despre autostrăzi.
La întoarcerea din Italia, clujenii au autostradă prin Germania, Austria, Ungaria, pînă la Debrețin. Timișoara și Aradul au autostradă prin Slovenia, Croația, Ungaria, pînă dincolo de Szeged. Bucureștiul are acces la autostradă prin Italia, Slovenia, Croația, Serbia, pînă dincolo de Belgrad. Iașiul și Constanța mai bine rămîn acasă. Toți românii își laudă traseul în funcție de autostrăzile construite de alte state. Țara lor pare un teritoriu fatal, ieșit de pe harta rutieră, bîntuit de blestemul negru și iremediabil al depărtării. Străbaterea ei arată ca o întoarcere în Evul Mediu, ca o condamnare definitivă cu executare.
2. O companie germană care produce profile de aluminiu și-a construit o fabrică în România, lîngă frontiera cu Ungaria. Înapoierea economică a României îi aduce avantajul costurilor mici cu forța de muncă, iar apropierea de Ungaria îi aduce avantajul infrastructurii rutiere ungurești.
3. București, 1997. Președintele Constantinescu primește vizita unui grup de experți germani. I se prezintă un masterplan pe transporturi rutiere, adică un proiect cu rețeaua de autostrăzi a României pe următorii 15 ani. Constantinescu zice da și îi trimite la premierul Ciorbea. Ciorbea aruncă și el un ochi, iar cu celălalt le face semn să meargă la ministrul Transporturilor. Nemții stabilesc o întîlnire cu Traian Băsescu, ministrul Transporturilor.
Componența delegației era următoarea: o mare companie de consultanță specializată în mari proiecte de infrastructură, un finanțator cu banii la el (Goldman Sachs) și doi constructori de autostrăzi germani. Propunerea era rezultatul unei munci de proiectare și integrare de un an, care fusese elaborată pe spezele consorțiului, fiindcă era evident că dezvoltarea României cerea la modul imperativ un astfel de plan. Urmau să fie construiți 2.900 de kilometri de autostradă care să traverseze țara de la est la vest, de la nord la sud, și să unească toate provinciile istorice și economice între ele. Era luată în calcul creșterea traficului, a activității industriale și agricole, a portului Constanța, a investițiilor străine și a turismului. România era conectată cu țările din jur așa cum erau conectate economiile occidentale și devenea un hubrutier în rețeaua comerțului euro-asiatic. Mai mult, banii erau asigurați de consorțiu (8 miliarde de dolari), iar statul român avea de plată cam 650 de milioane de dolari pe an, cu dobînzile incluse, pentru toată lucrarea (o nimica toată). Neexistînd atunci presiunea deficitului impus de UE, aranjamentul era ușor de pus la punct.
15 ani socotiți din 1997 ar fi însemnat că în 2012 totul era gata. Dar, stați să vedeți. La întîlnirea cu ministrul Traian Băsescu, care trebuia să dureze cel puțin două ore, cei zece reprezentanți ai consorțiului s-au prezentat cu mape, cu planuri colorate, cu retroproiectoare, cu schițe la scară, cu cifre, cu studii, cu grafice de evoluție, cu recomandări și cu garanții. Băsescu i-a întîmpinat cu un zîmbet larg, marinăresc, și i-a ascultat cu cea mai mare atenție. Doar că atenția n-a depășit trei minute. Nici n-au apucat nemții să-și dreagă bine vocea, că Băsescu s-a ridicat, le-a strîns mîna și le-a tăiat-o scurt. Domnilor, știu că băncile vor să facă bani ușor. România nu are nevoie de autostrăzi. Volumul traficului nostru rutier nu justifică un asemenea dezmăț financiar. Noi ne descurcăm cu drumuri naționale și județene. Asta ar fi trebuit să-mi prezentați dacă ați fi fost capabili să gîndiți puțin. Căutați fraieri în altă parte. Cam astea au fost cuvintele vizionarului pe care românii l-au răsplătit de două ori cu demnitatea de președinte al unei țări neasfaltate. Iar nemții i-au ascultat povața și au căutat în altă parte. Așa au ajuns Croația și Slovenia să aibă autostrăzi pe care le invidiază toată lumea civilizată.
Toți oamenii prezenți la aceste evenimente istorice trăiesc. Unii povestesc amuzați, alții își aduc aminte cu indignare. Nici unul n-a cunoscut viața în captivitate.
