19 februarie. 140 de ani de mizerie ruseasca la adresa Romaniei

19 februarie 1878

Acum 140 de ani a fost semnat Tratatul de pace ruso–turc de la San Stefano, care încheia războiul ruso–turc, recunoștea independența Romaniei, dar sacrifica Dobrogea, care era cedată Rusiei, iar aceasta își rezerva dreptul de a o schimba cu partea sudica a Basarabiei. Ceea ce trebuia sa fie un eveniment fericit pentru Romania s-a transformat intr-o lupta uriasa impotriva comportamentului anti-romanesc exacerbat al Moscovei, ce a culminat cu un plan de invazie militara a Bucurestiului.

 Iata o analiza istorica exceptionala publicata pe site-ul www.independentaromana.ro

TRATATUL DE LA SAN STEFANO
ŞI CONSECINŢELE SALE ASUPRA ROMÂNIEI

Tratatul s-a încheiat la 19 februarie/3 martie 1878 între Sublima Poartă şi Rusia ţaristă, în urma victoriei trupelor ruso-române contra celor otomane din 1877-1878.
Războiul a fost declanşat de către ruşi pentru recuperarea poziţiei de mare putere europeană, poziţie pierdută în faţa Franţei şi Angliei în războiul Crimeei. Totodată, Rusia dorea noi achiziţii teritoriale pe seama Imperiului Otoman şi o poziţie dominantă în Balcani. Ţarul ar fi dorit chiar cucerirea Istanbulului, dar era conştient că un asemenea act ar fi declanşat o reacţie a puterilor europene. Tratatul a stabilit un nou statut pentru popoarele din Balcani: Serbia şi Muntenegru, independente; Bulgaria, cu statut autonom dar cu armată proprie şi guvern creştin; România, independentă, cu alipirea Dobrogei, dar fără Silistra şi Balcic. În plus, Rusia încorpora unele teritorii otomane din Caucaz (Georgia şi Armenia). Tot prin tratat, România a fost obligată să cedeze cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, Cahul, Bolgradul şi Ismailul – Rusia dorind controlul asupra gurilor Dunării şi anularea prevederilor tratatului de la Paris din 1856, umilitoare pentru un stat cu veleităţi imperiale.
Mai mult, Rusia dorea graniţă comună şi acces direct către populaţia slavă din sudul Dunării, în virtutea politicii sale pan-slaviste şi a obiectivului său real care era ocuparea strâmtorilor şi cucerirea Istanbulului, lucru care nu se putea face decât prin Dobrogea, teritoriu otoman şi care nu făcuse obiectul nici unei înţelegeri preliminare între Rusia şi România la începutul războiului. Nici nu este greu de ghicit care erau intenţiile viitoare ale Rusiei în zona Balcanilor dacă avem în vedere statutul Bulgariei stabilit la San Stefano – stat autonom în cadrul Imperiului Otoman, dar unul ortodox şi slav, cu conducător ales de bulgari, cu guvern creştin şi cu armată proprie. Se sădeau astfel seminţele unui viitor război ruso-otoman, în care, desigur, Rusia urma să intervină, bineînţeles la solicitarea guvernului bulgar şi în sprijinul acestuia (intervenţie militară legitimă) şi să culeagă roadele – în planurile ţariste cele mai optimiste Bulgaria avea să devină o gubernie rusească, printr-o eventuală schimbare a autonomiei din cadrul Imperiului Otoman (musulman) în cel ţarist (ortodox şi slav). Volens-nolens, factorii de decizie bulgari urmau să fie de acord (la fel cum tot volens-nolens, românii trebuiseră să se conformeze cu privire la sudul Basarabiei – scenariul era asemănător) iar propaganda ortodoxă şi slavă avea să-şi facă datoria în rândul populaţiei. Desigur că puterile europene nu au fost de acord cu o atare stare de lucruri, unele prevederi ale tratatului de la San Stefano aveau să fie ameliorate la Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878), intrând aici şi administrarea Bosniei-Herţegovinei de către monarhia dualistă austro ungară, privită de Bismark ca un element german şi o contrapondere a presiunii ruseşti în Balcani. Din păcate pentru România, punctele tratatului de la San Stefano privitoare la Dobrogea şi Sudul Basarabiei aveau să fie menţinute.

Vocea cea mai puternică la congresul berlinez avea să fie cea a cancelarului von Bismark; Franţa, pe care se sprijinea România, fiind o ţară înfrântă în războiul franco-prusac din 1870-1871.
Dacă pentru România războiul din 1877-1878 a însemnat soluţia pentru câştigarea statutului de stat suveran, pentru Rusia războiul a fost unul de cucerire. Rusia nu a respectat prevederile înţelegerii de la Livadia (septembrie 1876) şi a convenţiei semnate la Bucureşti (16 aprilie 1877) prin care România aproba tranzitul trupelor ţariste către sudul Dunării, în condiţiile în care Rusia garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României. Nici nu avea de gând să respecte; de la bun început, unul din obiectivele ţariste fiind controlul gurilor Dunării prin deţinerea celor trei judeţe din Sudul Basarabiei. În ciuda alianţei ruso-române – alianţă forjată în focul luptelor de la Plevna; în ciuda recunoaşterii eroismului dorobanţilor români şi a destoiniciei ofiţerilor săi, dar şi a importanţei pe care armata română o avea în concepţia strategică a comandamentului rusesc şi a ţarului pentru obţinerea victoriei (a se vedea telegrama prinţului Nicolae adresată principelui Carol: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc” – fără armata română Rusia n-ar fi avut succes), mergând până acolo încât principele Carol a fost numit comandant suprem al trupelor rusoromâne de la Plevna; în ciuda tuturor acestor lucruri, în primăvara lui 1878 s-a ajuns la o situaţie tensionată între Rusia şi România, ca urmare a respingerii de către întreaga clasă politică românească a prevederilor tratatului de la San Stefano.

În faţa ameninţărilor ţarului Alexandru cu ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române, principele Carol a ripostat ferm: „Armata care a luptat la Plevna va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni, niciodată, să o dezarmeze”.

Ameninţarea era reală. La începutul lui aprilie au fost aduse unităţi ruseşti din Bulgaria în România iar divizia a XI-a comandată de gen. Casimir Ehrnrooth a primit ordinul scris de la superiorul său, gen. Drenteln, comandantul şef al trupelor ruseşti cantonate în România, să fie gata pentru ocuparea Bucureştilor.
Ordinul clasificat сверхсекретной (strict secret) preciza: „Excelenţa voastră (general-locotenent Ehrnrooth) sunteţi numit comandantul trupelor cărora li s-a dat misiunea să ocupe oraşul Bucureşti.

În executarea acestei operaţiuni trebuie să aveţi în vedere, ca obiectiv final, ocuparea tuturor punctelor indicate în lista anexată purtând litera A. În acest scop sunt puse la dispoziţia dv.: divizia XI infanterie, încredinţată dv., cu artileria ei, regimentul XI cavalerie Riga precum şi batalioanele de rezervă nr. 46 şi 47 care se află la Bucureşti”. Odată cu ordinul preliminar a fost trimisă şi proclamaţia către bucureşteni în care se preciza: „Locuitori ai Bucureştiului! Complicaţiile politice survenite în ultimul timp fac indispensabilă ocupaţia temporară a oraşului Bucureşti de către trupele imperiale ruse. Generalul locotenent contele Olsufiev este numit guvernator militar iar colonelul Tugenhold locţiitor al guvernatorului militar al oraşului, iar pe toată durata ocupaţiei este declarată starea de asediu. Armata imperială nu vine ca inamic. Disciplina sa este cunoscută. Locuitorii nu au a se teme, nici în ce priveşte viaţa, nici avutul lor”.

Decretul pentru instituirea stării de asediu şi proclamaţia către bucureşteni erau traduse în rusă, română şi franceză, urmând a fi publicate şi afişate în momentul ocupării capitalei. Armata română ocupase un dispozitiv pe linia Calafat-Craiova-Slatina-Piteşti Târgovişte pentru a face faţă acţiunilor ostile ale trupelor ţariste; moralul militarilor români fiind ridicat. Confruntarea era iminentă şi doar prevederile Congresului de la Berlin privind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au dezamorsat într-o anumită măsură situaţia, fără a o rezolva, deoarece autorităţile române nu au recunoscut niciodată pierderea sudului Basarabiei şi nici frontiera româno-bulgară din sudul Dobrogei (cu Silistra în componenţa Bulgariei), trupele române fiind la un pas de beligeranţă cu cele ruseşti la Arab-Tabia, lângă Silistra.

La detensionarea situației, un rol l-au avut și autoritățile ruse, conștiente de faptul că armata română va riposta dacă vor forța nota. Luau în calcul, cu singuranță, şi posibilele reacții negative ale Austro-Ungariei, Germaniei și chiar Turciei, față de care Anglia și Franța aveau interese economice; țări care luptaseră în războiul Crimeii. De aici negocierile și propunerea rușilor privind Dobrogea și Delta Dunării. S-a dorit ieșirea din acest punct mort și evitarea unei situații ce se putea complica în rău.

La o privire de ansamblu, România a ieşit împlinită din războiul contra Înaltei Porţi otomane. Teritoriul ei s-a mărit, în ciuda pierderii sudului Basarabiei.

Victoriile de la Griviţa, Rahova şi Smârdan, victorii care ieşeau mai puternic în evidenţă, în contrast cu eşecurile armatei imperiale ruse, au sădit unor întregi generaţii care au urmat o mentalitate de învingător, România devenind o mică putere în Balcani, un factor de care trebuia să se ţină seama.

După ce Rusia ţaristă şi-a dezvăluit adevăratele intenţii, guvernul român a putut negocia cu mâna pe armă condiţiile păcii de la Berlin, chiar şi în situaţie de inferioritate. Deşi nu a fost admisă ca stat participant la congresul de pace, delegaţia ei, condusă de premierul Ion Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, a putut susţine cauza României. Chiar dacă pretenţiile ruseşti cu privire la Sudul Basarabiei nu au putut fi înlăturate, delegaţia României a pus cu fermitate problema Deltei Dunării şi a Insulei Şerpilor. Ulterior, ingratitudinea şi cinismul Rusiei faţă de România (camaraderia de arme de la Plevna nu mai conta) va naşte un puternic curent antirusesc în mediile politice româneşti, ca şi în rândul populaţiei. Potrivit lui Nicolae Iorga, „Încrederea se pierde doar o dată”.

După condiţiile tratatelor de la San Stefano şi Berlin, România va intra în 1883 în alianţă cu Puterile Centrale.

Evenimentele de la sud de Dunăre de la începutul secolului XX – proclamarea independenţei Bulgariei şi veleităţile imperiale ale noului stat suveran (ţarat!) de la sud de Dunăre – vor fi atent urmărite de conducerea de la Bucureşti: „Dacă nu suntem un stat balcanic (declara, în decembrie 1908, I.I.C. Brătianu) nu este mai puţin adevărat că nimeni, dar nimeni, nici mare nici mic, nu este mai de aproape interesat la tot ce se întâmplă în Peninsula Balcanică, nici Austro-Ungaria, nici Rusia, nici o putere mare nu poate să urmărească cu interes mai viu şi mai legitim ceea ce se întâmplă în această peninsulă. Şi care este punctul nostru de vedere în politica Peninsulei Balcanice? Noi suntem în primul rând interesaţi la liniştea şi la echilibrul ei; voim echilibrul pe baza statu-quo-ului teritorial şi voim paşnica ei dezvoltare fără jignirea nici unui interes şi nici unui drept legitim al nostru”. Era şi normal.

Pentru Rusia, Bulgaria era un pion care se putea transforma în damă, dacă ajungea la Istanbul (judecând în termenii strategiei şahiste – sport popular la ruşi), de aici atenţia pe care guvernul român o aloca chestiunii orientale, care nu era o noutate. Peninsula Balcanică – atât de diversă din punct de vedere etnic, confesional, economic şi chiar cultural; pierdută de autoritatea otomană care i-a conferit echilibru; după o jumătate de mileniu de stăpânire străină şi păgână care i-a obstrucţionat evoluţia firească – se afla în colimatorul marilor puteri europene. Acestea, şi în special Rusia şi Austro-Ungaria, agitau spiritele dorind să pescuiască în ape tulburi.

Toate aceste elemente diferite şi sensibile ale acestui mozaic balcanic puteau fi foarte uşor antagonizate dacă se accesau idei naţionaliste şi religioase, chiar cu efecte surprinzătoare, unele nedorite – cazul Bulgariei, care, imediat după cucerirea independenţei (1908), a urmat o direcţie imperială, agresivă, ieşind din tiparul rusesc prin reinstaurarea ţaratului bulgar din vremea lui Ioniţă Caloian şi Ioan Asan II. Un veritabil deviaţionism de dreapta (în limbajul comunist sovietic).
Marșând pe linia naționalistă, cneazul Ferdinand de Saxa Coburg-Gotta s-a proclamat țar al Bulgariei, cu intenția declarată de a recuceri Constantinopolul și de a muta capitala noului stat acolo; ceea ce nu era altceva decât o contestare făţişă a rolului adevăratului țar de la Sankt Petersburg și a protectoratului rusesc asupra ortodocșilor și slavilor balcanici. Pionul ajungea la Istanbul şi se transforma în damă, dar o damă de altă culoare.

Mai mult: dacă ţinem cont de caracterul extrem de sensibil, multietnic al Peninsulei Balcanice (bulgari, sârbi, greci, macedoneni, aromâni, albanezi, turci) şi multiconfesional (ortodocşi, musulmani, evrei), astfel de acte imperialiste (ţarat) duceau direct către război cu vecinii (Bulgaria în graniţele de la 1230 cuprindea şi Macedonia, Dobrogea, părţi din Grecia, Albania şi Serbia, inslusiv partea europeană a Turciei, cu ieşire la Mările Neagră, Egee şi Adriatică) şi mai ales ducea către acel tip de război civil cu aspecte şi motivaţii religioase şi naţionaliste, în care era vizată direct populaţia civilă (purificare etnică şi religioasă) şi în care masacrele şi gropile comune erau la ordinea zilei – mai ales dacă avem în vedere că otomanii dăduseră tonul la astfel de practici în 1876 (s-a văzut ulterior ce a însemnat escaladarea conflictului după destrămarea Iugoslaviei în anii ‘90).

Balcanii îşi meritau pe deplin renumele de butoi cu pulbere al Europei – toate energiile erau aici sub presiune formând un cocktail letal. Întărită după obţinerea independenţei, cu o armată aureolată de victoriile de la Plevna, Rahova, Smârdan şi Vidin, cu un moral ridicat al clasei politice şi al militarilor, conştientă de forţa ei, România s-a impus ca factor de echilibru şi securitate în zona Balcanilor, ca putere regională, împiedicând cinci ani mai târziu (1913) escaladarea unui conflict ce putea atinge cote considerabile.

DRAGOŞ UNGUREANU

TRATATUL DE LA SAN STEFANO ŞI CONSECINŢELE SALE ASUPRA ROMÂNIEI