Se miră permanent destui indivizi români sau străini de faptul că nu ne iubim ţara. De ce o criticăm atât, de ce suntem pesimişti, de ce nu vedem nimic bun. O reacţie relativ normală, dacă ar fi să ţinem cont de sentimentele fireşti ale unui locuitor în condiţii civilizate, într-un spaţiu geografic dat. Nefirescul e firesc în România, anormalul e normal. Şi invers. Majoritatea situaţiilor pe care le înfrunţi zi de zi îţi solicită psihicul la maximum. Cum foarte inspirat a definit această trăire Mircea Badea, trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul. De cele mai multe ori, simţi că acei oameni plătiţi mai bine sau mai prost să-ţi facă traiul zilnic unul normal au tendinţa naturală de-aţi pune beţe în roate.
Paradoxul face ca printre funcţionarii cu salarii mici găseşti mai multă înţelegere. Ţara în care locuiesc eu, frumoasă fără doar şi poate (dar nu mai mult sau mai puţin decât altele pe care le-am văzut), e victima unei grupări pe care n-aş ezita nici o clipă să o numesc drept criminală. O gaşcă de oameni cu privilegii, cu un trai fără nici un fel de griji, care au norocul (lor) porcesc să administreze banii ţării. Şi ghinionul nostru. Cei mai importanţi oameni ai ţării ne predică nevoia de austeritate. Să acceptăm cu toţii tăierile. Acest proces animalic, descoperit cu şi mai mare poftă pe măsură ce ritualul avansa, e valabil pentru cei mai expuşi. Cei mai săraci, cu veniturile cele mai mici. Şi în sectoarele cu cele mai mari nevoi de finanţare. Sănătate în primul rând, apoi infrastructura, educaţie, ordine şi siguranţă publică.
Acolo au năvălit documentele guvernamentale, expresii ale angoaselor prezidenţiale. Să nu angajaţi, să taiaţi salarii, să concediaţi suplimentar. Tot sistemul naţional este într-o avarie indusă de nişte personaje sinistre. Ele coboară zi de zi din limuzine întunecate precum utilizatorii lor şi spun: săracilor, trebuie să fiţi şi mai săraci. Noi, bogaţii, purtători de haine revoltător de scumpe, locuitorii în vilele plătite de stat, beneficiarii unor afaceri de sute de milioane de euro, vă spunem vouă: gata, nu se mai poate, vine al doilea val de criză, trebuie să vă sacrificaţi în continuare. Din cauza voastră, a salariilor insuficient tăiate, a pensiilor insuficient impozitate, a şomerilor încă puţini, statul, adică noi, o duce greu. De voturile voastre, milioane de cerşetori, n-au nevoie nici teologii cufundaţi în jacuzzi şi fundaţii pline de bani. Sunteţi 11 milioane de asistaţi. Grăbiţi ieşirile din sistem. N-avem loc de voi să conducem ţara, să ne hârjonim cu mafioţii şi interlopii, să întoarcem ţara cu fundul în sus, să numim apropiaţii noştri penali în cele mai importante funcţii.
Dictatura neamurilor proaste, a incompetenţilor şi a celor care urăsc sincer majoritatea populaţiei şi chiar ţara a dus la rezultatul neverosimil de astăzi. La dezbinarea fără precedent, la o lipsă gravă de progres, la băltirea marilor proiecte de ţară, la distrugerea perspectivei şi speranţei cum n-am avut în ultimul deceniu. Suntem conduşi de nişte loaze grobiene, urmaşii mutanţi şi extrem de bogaţi ai Anei Pauker, ai lui Tudor Postelnicu sau Emil Bobu. Personaje care-ţi dau frisoane prin needucaţia lor şi care au pretenţia că filosofează, că fac totul cu dreapta, că sunt coborâţi cu harzobul din ceruri. Fură cu două mâini, zilnic fac ilegalităţi, încalcă toate regulile pe care apoi tot ei la clamează ca fiind principii de viaţă politică şi socială. Au fost şi liberali, şi socialişti, dar acum se pretind populari. Chiar creştin-democraţi. Deşi nici unul dintre marile păcate lumeşti nu le este străin.
Ţara asta, în care trăiesc acum, o iubesc doar pentru geografia ei. Pentru conducătorii ei şi pentru politica acestui regim, o detest.
