Istoricul militar Florin Șperlea, redactor sef al Observatorului militar, publica un comentariu despre momentul retragerii militarilor americani din Afganistan. Cu argumente solide si bine ancorate in prezent dar si in istorie, Florin Șperlea alunga superficialitatea abordarilor de azi cu profunzimea specialistului.

Când uiți să mulțumești

Au surprins, zilele acestea, imaginile tulburătoare cu afgani care se agață, disperați, de trenul de aterizare al avioanelor militare americane, dornici să fugă de eventualele represiuni la care ar recurge talibanii înfășurați în cârpe și hirsuți, iute iubitori de sharia, dar mai ales interiorul unui avion militar de transport în care se văd așezați pe podea vreo 600 de afgani pornind spre libertate.

Au deprins asta în anii cooperării cu forțele aliate, în cei 20 de ani de reconstrucție instituțională, unii știu mai multe limbi străine, tânjesc după o organizare democratică în care drepturile și libertățile individului sunt respectate, vor o viață normală, fără frica inspirată de talibani, care interpretează Coranul în fel și chip, după cum le convine.

Nu vor să se întoarcă în bezna în care i-ar putea ține, iarăși, un grup de bezmetici cu fuste și gâjâit islamic jihadist, care a proclamat sharia.

Un material video, devenit viral, îi arată pe talibani în palatul prezidențial, părăsit iute de președintele statului care se angajase să-i apere pe cetățenii săi de avansul de nestăvilit al talibanilor, așezându-și cu grijă hainele, armele, cum se spune, „să dea bine în poză”.

Sunt din ce în ce mai atenți la imagine și alocă instituției purtătorului de cuvânt o importanță mai mare – îmi pare mie – decât o vor fi făcut în precedenta lor înstăpânire la putere, semn că „studenții” aceștia religioși (în paștu, taliban ar însemna „studenți”) au mai învățat câte ceva despre semnificația și importanța imaginii livrate în rețelele sociale mai cu seamă.

Chiar și atunci când, mieroși, îi cheamă insistent pe vechii funcționari afgani să revină la locurile de muncă și să slujească în noile condiții impuse de proclamarea emiratului. Deciziile lor ulterioare vor confirma sau nu această ipoteză, a schimbării.

M-au mirat „specialiștii” în Afganistan care s-au ivit din tenebrele internetului și televiziunilor dornice să explice ce se întâmplă în teritoriul acesta profund marcat de contradicții, lupte intestine și schimbări dramatice de-a lungul istoriei, dar știm deja cum se rostogolește avalanșa de „păreriști” în împrejurări similare.

Aș fi simțit nevoia să tac, vă mărturisesc, deși am fost în Afganistan și, ca istoric, știu câte ceva despre trecutul acestei țări. Și mă voi abține, deocamdată.

Ceea ce mă irită – pentru că este o nedreptate flagrantă! – este felul în care sunt privite Statele Unite ale Americii și, mai ales, judecată armata americană, de tot soiul de năimiți a căror unică „analiză” se rezumă la cuvinte rostite cu patos, aparent implicați emoțional, autoproclamându-se minți lucide, deși unica lor problemă, în fapt, ar putea fi, cel mult, plata unor facturi întârziate la ghișeul vreunei bănci.

Rușine, trădare, ca la Saigon (unii nu sunt sigur că ar putea arăta pe hartă orașul!), uite cum pleacă armata, cu coada între picioare și multe alte măscări fără sens. Armata americană este a unui stat democrat și respectă deciziile politice pe care liderii le iau. Poate ar fi vremea să pricepem asta, nu doar să dăm din gură în privința controlului civil asupra armatei.

Pe unul singur, din toți închipuiții ăștia, nu l-am auzit măcar în treacăt vorbind de efortul uriaș pe care SUA l-au făcut, după Al Doilea Război Mondial, pentru a îndigui comunismul (containment doctrine). Noi am fost victimele acestui sistem (și nu, nu din cauza americanilor!), l-am trăit, i-am cunoscut „binefacerile”.

Un uriaș preț au plătit militarii americani și personalul dislocat pentru a susține efortul militar în Coreea și în Vietnam, un preț uriaș au plătit civilii, chiar neînregimentați, dar plătitori de taxe și impozite, pentru ca această ideologie, exportată și susținută de URSS și China, să nu devină Biblia unor înfierbântați de marxism-leninism, cu ochii ațintiți a ardoare aproape religioasă spre stalinism.

După Primul Război Mondial, SUA s-au retras din aranjamentele versailleze, lăsând Europa pe seama Franței și a Marii Britanii. Gestionarea păcii s-a dovedit mai grea decât războiul, așa încât puterile revizioniste, în frunte cu Germania nazistă, au declanșat, după un „armistițiu” de 20 de ani o nouă catastrofă mondială, al doilea carnagiu mondial.

Perioada postbelică, în condițiile noului Război Rece, a confirmat nevoia regândirii relațiilor politico-militare și economice cu cei învinși, pentru a reconstrui o Europă liberă de comunism și nazism, totalitarismele criminale ale secolului al XX-lea. Atât cât s-a putut. Cu investiții financiare americane, în primul rând, și instituții care să poată menține pacea.

O experiență pe care o dezvoltăm, din 1945 încoace, și, când a fost posibil, cu fostele țări comuniste alături, într-un concert al națiunilor libere, care împărtășesc aceleași valori: democrație, economie de piață, stat de drept, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Da, SUA au plecat din Vietnam, dar au făcut ceea ce au putut pentru îngrădirea comunismului. Și le-am mulțumit prea puțin pentru asta. Pentru cei peste 50.000 de militari americani căzuți la datorie pentru a spune stop comunismului (pe care îl „ajustează”, azi, vietnamezii înșiși, cu ochii spre capitalism!).

Da, au plecat din Afganistan, dar au făcut ceea ce au putut (cheltuind zeci de miliarde de dolari) pentru a regândi instituțional un spațiu complicat, tribal, viciat de corupție, ticăloșie și incompetență, în speranța unei gestionări independente, cu autorități autohtone, a unui stat eșuat, care a exportat terorism și crimă în numele unui Allah care habar nu are de ce se comportă așa cei care îl invocă în acest fel.

Iarăși am uitat să le mulțumim, văzând doar plecarea. Fiindcă am uitat de ce s-au dus în Afganistan, de ce i-am ajutat în Afganistan. Și e bine să reamintim asta mereu. Și sunt convins că statul român și armata sa au procedat corect. Cu importante beneficii despre care am scris într-un alt text.

Înainte de a-i pune la zid, ar trebui să le mulțumim că și-au asumat un asemenea statut. Nu aș vrea ca SUA să se întoarcă la izolaționismul propăvăduit de Trump sau la comportamentul de după Primul Război Mondial.

Nu cred să existe vreo superputere, în epoca modernă, care, întocmai ca SUA, să se fi implicat decisiv, cu costuri umane, materiale și financiare imense, în a oferi altora speranța unui trai civilizat, decent, democratic, întemeiat pe libertatea de exprimare.

Cu reușite și eșecuri, deopotrivă. Dar o națiune animată de idealurile împărtășite de Părinții Fondatori, în care cetățenii cred cu putere și pe care vor să le propună altora.

În minte îmi rămâne avionul militar american al speranței. Ipotetic vorbind, cu un minimum de cunoaștere a lumii din jur, afgan fiind, probabil că și eu m-aș fi agățat de trenul de aterizare al unui avion militar american. Cu disperare.

Cum, sunt ferm convins, mulți din părinții și bunicii noștri ar fi făcut-o, în 1947-1948, dacă ar fi avut ocazia, pentru a nu rămâne pradă comunismului criminal.

Talibanii, în Afganistan, nu sunt și nu vor fi o soluție de guvernare pe termen mediu sau lung. Iar asta se va vedea cât de curând.