În ziua de 21 ianuarie 2015, Plenul Curţii Constituţionale, învestit în temeiul art.146 lit.a) din Constituţia României şi al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a întrunit pentru a soluţiona, în cadrul controlului anterior promulgării, obiecția de neconstituționalitate a prevederilor Legii privind securitatea cibernetică a României, obiecție formulată de un număr de 69 de deputați aparținând Grupului Parlamentar al Partidului Național Liberal.
În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea privind securitatea cibernetică a României este neconstituţională, în ansamblul ei.
Curtea a reţinut că întregul act normativ suferă de deficienţe sub aspectul respectării normelor de tehnică legislativă, coerenţă, claritate, previzibilitate, precum şi sub aspectul respectării procedurii legislative, prin lipsa avizului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, elemente de natură a determina încălcarea art.1 alin.(5) din Constituție, care consacră principiul legalității, şi a prevederilor art.119 din Legea fundamentală, referitoare la atribuţiile C.S.A.T.
De asemenea, Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3), (4) şi (5) referitoare la principiul statului de drept, principiul separaţiei puterilor în stat, respectiv principiul legalităţii, în art.21 alin.(1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în art.26 privind viaţa intimă, familială şi privată şi în art.28 referitor la secretul corespondenţei, din perspectiva lipsei garanţiilor necesare respectării acestor drepturi, precum şi în art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Astfel, Curtea a constatat neconstituţionalitatea mai multor prevederi ale legii, printre care cele privind definirea noţiunii de „deţinători de infrastructuri cibernetice” (art.2 din lege), desemnarea Serviciului Român de Informaţii ca autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice (art.10), lipsa garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească) aferente respectării obligaţiei deţinătorilor de infrastructuri cibernetice de a permite accesul reprezentanţilor autorităţilor competente la datele deţinute, relevante în contextul solicitării (art.17), lipsa reglementării prin lege a criteriilor în funcţie de care se realizează selecţia infrastructurilor cibernetice de interes naţional, cât şi a modalităţii prin care se stabilesc acestea (art.19), autoritatea care efectuează auditarea de securitate cibernetică (art.20 lit.c)), lipsa reglementării prin lege a circumstanțelor în care este necesară notificarea, precum și a conținutului acesteia (art.20 lit.c)), lipsa consacrării legale a controlului judecătoresc cu privire la actele administrative emise de autorităţile competente şi care sunt susceptibile a prejudicia drepturi sau interese legitime (art.16-23), lipsa predictibilităţii normelor referitoare la procedurile de monitorizare şi control, respectiv a celor privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor (art.27, 28, 30), lipsa garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească) aferente respectării obligaţiei deţinătorilor de infrastructuri cibernetice de a permite autorităţilor competente să efectueze inspecţii, inclusiv inopinate, la orice instalaţie, incintă sau infrastructură (art.27 alin.(2)).
Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului.
Argumentaţiile reţinute în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
