Ştirea privind anchetarea lui Ion Iliescu în dosarul Mineriadei din iunie 1990 a venit ca un râu umflat după 25 de ani de acumulare. Unii se vor bucura, alţii nu mai sperau să se întâmple, există şi persoane care cred că n-ar mai fi trebuit să răscolim judiciar trecutul. România nu are un bilanţ prea bun la capitolul preşedinţi, din 1947 de când a fost instaurată republica.
Gheorghe Gheorghiu-Dej va rămâne în istorie drept autorul – printre alţii – obsedantului deceniu 1950-1960, când elita intelectuală şi de tradiţie naţional românească a fost măcelarită în închisorile comuniste. Amprenta sovietică puternică lăsată atunci în mod forţat asupra ţării noastre o mai simţim şi azi în modul de funcţionare a unor instituţii şi în mentalităţi individuale sau colective. Nicolae Ceauşescu, după un start ce părea promiţător, a sfârşit împuşcat după un alt deceniu oribil românesc. Anii ‘80 au fost marcaţi de frig, foame, întuneric, restricţii inumane. După căderea comunismului, am avut succesiunea Ion Iliescu-Emil Constantinescu-Ion Iliescu-Traian Băsescu-Klaus Iohannis. Doi dintre ei sunt deja urmăriţi penal: Iliescu şi Băsescu. Evident, pentru fapte diferite, cu implicaţii din cele mai profunde. Singurul rămas cu o reputaţie nepătată este profesorul Emil Constantinescu.
În debutul mandatului actual, preşedintele Klaus Iohannis este avertizat prin destinul predecesorilor lui să nu le repete greşelile, să măsoare de 5 ori şi să taie o dată, să fie precaut şi să înveţe din trecut. După cum vedem, destinul preşedinţilor României n-a fost unul prea bun. Asta în contextul în care Majestatea Sa Regele Mihai trăieşte, după alungarea sa mişelească, sub ameninţare de Kalaşnikov, în 1947. Un alt şef de stat pe care ţara noastră l-a tratat nedemn pentru naţiunea noastră.
Trist bilanţ! Spune multe despre noi, ca popor.
http://jurnalul.ro/editorial/destinul-conducatorilor-romaniei-699315.html
