Cine ne-a „furat” Crăciunul?
Florin Șperlea, redactor sef Observatorul militar
Cum inflamase multă lume, o procedură privind comunicarea internă în Comisia Europeană – care recomanda, printre altele, evitarea urărilor de Crăciun (pentru că nu toți sunt creștini și nu toți țin sărbătorile creștine ori la aceleași date, s-a spus) – a fost retrasă din circuitul de avizare, deși îi privea pe cei nu mai puțin de 33.000 de funcționari europeni, nicidecum pe cetățenii statelor UE.
O, dar ce mai freamăt, ce mai zbucium va fi creat această situație, BOR și Vaticanul au sărit împreună ca arse să critice inițiativa CE, iar pe meleagurile noastre, documentul, nici măcar citit, a stârnit comentariile obișnuite privind impunerile la care ne supune pe noi, românii cu tradiții seculare, onorata Comisie Europeană.
Aproximații de acest fel, care au dat naștere la indignate texte privind presupusa slăbire intenționată a fibrei naționale, se vor fi regăsit și la case mai mari, de altminteri, pregătite deja să livreze texte mustind de revoltă națională, pac la războiu cu UE.
În anul petrecut la Universitatea Stanford, în SUA (2007-2008), secretara vietnameză, Van-Anh, a centrului de studii unde eram arondat, în calitate de visiting scholar, m-a sfătuit să evit urarile Crăciun fericit!, în campus, dintr-un motiv simplu: universitatea, fiind una din cele mai cosmopolite din SUA – îmi spunea Van-Anh – aducea împreună nu doar profesori și studenți de religii diferite (amuzată, îmi zicea ai grija la asiatici, fiindcă doar câțiva sunt creștini, după cum sunt și europeni de-ai tăi musulmani!), dar și atei sau liber cugetători.
Șeful Centrului de Studii Est-Europene și Rusești, un distins profesor evreu, a invitat masteranzii și profesorii, înainte de 15 decembrie, la el acasă (generoasă, vă mărturisesc!), la o petrecere pe care a dedicat-o sfârșitului de an.
Ne-am urat cu toții sărbători fericite, fiindcă mi-am dat seama, după două ore de conversații, că în curtea profesorului era reprezentată aproape toată lumea planetei, inclusiv o frumoasă masterandă din Belarus, care mi-a mărturisit că e atee.
Am înteles, așadar, că nu are sens să le urez Crăciun fericit!, fiindcă aș fi putut-o ține, astfel, din gafă în gafă, de evitat, de altminteri, într-un asemenea spațiu multicultural.
Vă mărturisesc că m-am simțit excelent între ei, fără să fi avut vreo clipă tristețea iremediabilă de a nu fi putut ura și de a nu mi se fi urat Crăciun fericit!
Știu, în curtea noastră cu tradiții milenare creștine ar putea să pară o asemenea abordare mai degrabă o blasfemie. Fiindcă alteritatea ne sperie și ne bântuie de secole.
De aceea, usturoiul, de Sf. Andrei, e atât de răspândit în toate poveștile stupide, repetate la nesfârșit în preajma zilei de 30 noiembrie. Și nu doar usturoiul, și nu doar cu prilejul sărbătorii Sf. Andrei.
Superstiții nătânge, grefate pe habotnicie și încrâncenare creștină. Cu scrâșnet de dinți. Din care s-a evacuat, suspect și greu de înțeles, tocmai iubirea autentică de aproape. Așa cum e el, aproapele. Diferit, inevitabil, de noi.
Mi se pare surprinzător că, în țara în care nu există respect pentru Celălalt, diferit de noi, în care mii de femei și copii au parte de porții zdravene de bătăi zilnice, nu puține încheiate cu mutilări sau crime, în țara în care umilința interacțiunii publice – în trafic sau pe trotuar, în unele instituții ale statului sau de sănătate publică – este „experimentată” zilnic, aici, unde înjurătura groasă, rostită cu năduf, e o obișnuință, unde politețea este un moft, marea grijă a unora e că ne pierdem vâna virilă, ca neam, de prea multă corectitudine politică!
Zicând că ne anulăm ca neam (o adevărată dramă națională, așa-i?, deși vorbim limba română prost și ne cunoaștem tot mai puțin propria istorie!), acceptând tot soiul de impuneri pe care, de fapt, nu ni le impune nimeni, dar care ne sunt împroșcate din smârcuri fetide, pline de ură, acelea din care se adapă propagandiștii groazei și ai dramoletelor cu fustele ridicate, stropite cu iz patriotard.
Ăștia seamănă cu sacagiii de altădată, speriați că se generalizează cișmelele, o cumplită invenție, adusă pe filieră turcească din Occidentul acela putred, care se tot „prăbușește” de vreo 2.000 de ani…
