Fostul Director SRI Eduard Hellvig începe să-şi împărtăşească public experienţa foarte bogată…
Iată ultima sa analiză :
Pe mochetele puterii de la noi și din alte părți de lume își plimbă încruntat pașii o specie distinctă de curteni: consilierii personali. Specialiștii în toate, cunoscători în nimic. Cum și eu am fost inițiat în realitățile politicii din această postură acum vreo două decenii, vă invit să mă credeți, sunt specialist 
În zilele noastre, consilierii personali sunt și onorifici. Ei nu au nevoie de nicio simbrie pentru trudă; le este suficientă privirea mulțumită a șefului și SMS-ul de Crăciun.
Consilierul personal își revarsă consiliile exclusiv din dragoste de țară și din dorința de a face ceva semnificativ alături de un om deosebit. Sau de mai mulți, succesiv, dacă pe șefi îi mătură vreo demitere. În fond țara se iubește necondiționat, iar următorul șef este, la rândul său, ați ghicit, un om deosebit.
Consilierul personal își dedică atenția și energia exclusiv liderului. Pe persoană fizică, doar de aceea se cheamă “personal”. El nu este tulburat de context: de partid, de instituții, de sindicate, cu atât mai mult de funcționari.
Prin natura însăși a misiei, Consilierul are misiunea cvasi-divină de a lustrui efigia șefului și nimic altceva. De a-i șopti eventual tainic cine e super și cine trebuie să mai dea o tură.
Să-i inventeze pericole de care tot el să îl salveze oportun.
Firul scurt al consilierilor personali are însă o hibă majoră. În strădania de a face curat în jurul șefului, pentru a umple cu sine spațiul rămas liber, consilierii-cărți de vizită își izolează omul, îl taie de la izvoarele firești ale exercitării puterii. Își conservă aura de favorit al antecamerei, atragând priviri piezișe din partea luptătorilor de cursă lungă. Își pun deseori șeful în situația ingrată de a se scuza și de a repara stricăciuni.
Și cel mai periculos, își împing cu delicatețe clientul către o agendă favorabilă doar lor. Din fericire, asta nu se întâmplă la noi, ci doar în alte părți de lume.
