Mircea Geoana, Secretar General Adjunct al NATO a sustinut un discurs intr-o conferinta organizata la Cluj Napoca
Salut cu mare bucurie orașul Cluj!
Mulțumesc Proiectului România 2030 și Fundației Friedrich Ebert pentru invitație și vă urez succes în misiunea voastră, pe care o împărtășesc pe deplin.
Cred în Puterea Ideilor și în capacitatea acestora de a șlefui lumea și viața oamenilor.
Salut cu drag întreaga audiență: profesorii, studenții, experții și tot publicul inimos care stimulează dezbaterea. Servus!
Îmi place această fierbere spirituală a Clujului. Sunteți supa primordială și intelectuală a Ardealului. De fiecare dată când gust din ea îmi vine să mai cer o porție.
La un recent discurs, la Academia de Științe Economice, am descris pe larg nevoia realizării unui Salt Istoric de dezvoltare pentru țară noastră, de primenire a Proiectului Național.
Am propus 5 Obiective Naționale, care să fie negociate și asumate de toți actorii relevanți din societate, dincolo de ciclurile electorale și de liderii politici ai momentului.
Și pentru că unii comentatori l-au fost citit în cheie electorală, vreau să clarific motivul real pentru care sunt pasionat, mă implic și comunic pe toate aceste teme legate de prezentul și viitorul națiunii noastre.
Interesul meu pentru politica românească este foarte redus.
A vorbi despre marile subiecte ce îi preocupă pe români, fie ele politice, economice sau sociale nu are de-a face cu pregătirea vreunei presupuse candidaturi.
Așa cum văd eu lucrurile, obligația unui lider este de a da țării sale toată experiență, devotamentul și dragostea de care este capabil.
Voi continua să fac acest lucru indiferent de poziția pe care o ocup.
***
Mă bucur că Proiectul România 2030 a ales tema inegalităților de dezvoltare că subiect al conferinței de astăzi.
Pentru că astăzi vreau să vă vorbesc despre unul dintre Obiectivele Naționale pe care le-am propus.
Poate cel mai important.
O problemă veche, mereu amânată și niciodată rezolvată.
Care stă ca un pumnal în inima națiunii, ne otrăvește prezentul, ne amenință viitorul și ne distruge încrederea.
Care ne oprește să ne atingem potențialul, care face ca tinerii să plece pe capete din țară și îi condamnă pe cei vârstnici să moară cu zile.
Nedreptatea este tema despre care vreau să vă vorbesc astăzi, și mâine, și în fiecare zi, până când vom reuși să-i găsim, împreună, un răspuns.
Discuția de astăzi este despre criza inegalităților de dezvoltare. Despre marile diferențe între gloria macroeconomică și nivelul de trai al omului de rând. Despre dezechilibrele redistribuirii în societate și pe regiuni. Despre cum transformăm creșterea economică în bunăstare socială.
Înainte de orice, va trebui să avem îndrăzneala să vorbim despre expresia cea mai brutală a nedreptății, sărăcia.
Dincolo de formulările tehnice, dincolo de cuvintele care vor să presare optimism peste realitate, în orice societate cu ambiții moderne pândește – nemișcată și necruțătoare – sărăcia.
Sărăcia nu e un semn al vremii noastre. Vine din preistorie și există peste tot. La nivel planetar, sărăcia e regula.
N-ar trebui să ne sfiim să vorbim despre sărăcia din Romania.
Poate e mai comod să pronunțăm “inegalități de dezvoltare” sau “diferențe la nivelul calității vieții”.
Dar suferința directă și materială rămâne la primul ei nume de botez.
Iar când, în Romania “europeană”, două treimi din cei care muncesc sunt în risc de sărăcie, înseamnă că ceva este profund greșit în modelul nostru economic și contractul nostru social.
Thomas Piketty ne arată că prăpastia dintre bogații și săracii lumii crește necontenit, de cel puțin un secol și jumătate.
Bogații sunt tot mai puțini și mai bogați, în timp ce săracii sunt tot mai mulți și mai săraci.
Bogăția se retrage și se concentrează în timp ce sărăcia se amplifică și se revarsă.
Asta pentru că renta capitalului e mai mare decât renta muncii, și nu există niciun indiciu că această situație s-ar schimba.
Undeva, în viitorul apropiat, așteaptă, deci, o bombă socială. O revoluție a săracilor își caută vocea, liderii și mijloacele. De aceea, statele bogate se preocupă să o prevină. Marile universități primesc granturi să cerceteze noi mecanisme sociale. Guvernele angajează laureați ai premiului Nobel să creeze noi modele economice. Experți de toate calibrele proiectează poduri ideologice peste falia dintre bogați și săraci. Asta încercam să facem și noi, astăzi.
Dar, deocamdată, toate schițele rămân pe planșetă. Nimeni nu vrea să renunțe la bogăție: nici statele, nici corporațiile, nici indivizii.
Așa că sărăcia a rămas liberă să bântuie societățile.
E o boală care nu trece de la sine, fiindcă ține de natura profund inegală a umanității.
***
România e o țară bogată, știm cu toții și o tot repetăm. Ba chiar putem s-o demonstrăm cu cifre.
Dar la fel de bine știm că România e răvășită de sărăcie.
Nicăieri nu se manifestă mai nemilos Paradoxul Romanesc decât in realitatea că o țară bogată este plină de oameni săraci.
Sărăcia recentă se îndreaptă azi spre un apogeu periculos, când întreaga societate e zdruncinată de criza facturilor la energie, de inflație și de scumpirea explozivă a produselor de bază.
Sub povara sărăciei și nedreptății, societatea românească a intrat într-un proces de deteriorare.
Școlile, spitalele, serviciile publice, instituțiile și anumite sectoare ale economiei au coborât sub linia de plutire.
S-au scufundat încet, pe durata a peste două decenii, în mediocritate.
Nivelul general al educației a scăzut, o spun nu numai testele specifice de tip Pisa, ci și barometrele lunare interne.
O spune în gura mare viața de zi cu zi.
Au scăzut, ca urmare a sărăciei, standardele de conștiință și de discernământ ale societății.
Iar sărăcia aduce la putere lideri mediocri, iar liderii mediocri guvernează prost.
Astfel, sărăcia generează, după cum vedem, dificultăți în tratamentul sărăciei.
***
Am văzut recent rezultatele unei cercetări pe tema amenințării războiului.
Întrebați dacă și-ar apăra țara, peste 62% dintre români au spus că mai degrabă nu.
Unii au spus: “Am obligații în primul rând față de familie, nu față de țară”.
Alții au spus: “Nu merg la război ca să apăr averile corupților și ale șmecherilor care fug din țară”.
În fine, alții au spus: “Nu avem ce apăra, România este în mâinile străinilor oricum”.
Aceste răspunsuri sunt expresia furiei, revoltei și dezamăgirii, a nedreptății resimțite in toate straturile societății și în toate colțurile țării.
Ele țintesc clasa politică, îi acuză pe cei care au reușit să mențină sărăcia relativă și nedreptatea absolută pe o curbă crescătoare.
La NATO, spunem adesea ca reziliența societală este “prima linie de apărare”.
Daca pentru riscuri externe există NATO, pentru șubrezenia din interior nu există un Articol V prin care aliații să vină în ajutor în caz de nevoie.
În condiții adverse, societatea încearcă să reziste. Dar pentru cât timp?
Există o Românie care privește crizele cu resemnare, ca pe o fatalitate.
Există și o altă Românie, furioasă și profund nemulțumită, care caută soluții în afara politicii convenționale.
Si mai exista o alta Românie, care a abandonat speranța că țara se va face bine și care caută soluții fie individuale, fie schimbând țara și pașaportul.
Pana la destrămarea țesutului de reziliență al societății nu mai este mult.
Fatalismul mioritic nu este răspunsul.
Deci, ce este de făcut?
Dacă există un blestem al sărăciei, de ce unele națiuni reușesc să-i găsească un răspuns, iar altele continuă să se scufunde sub povara nedreptății?
Fiecare națiune are la baza organizării societății un Contract care definește drepturile și obligațiile între individ și comunitate, între stat și cetățeni.
Un Contract Social care definește natura și cultura unei societăți și din care decurg caracteristicile modelului său economic, politic și de relații interumane.
Un Contract Social este codificat prin Constituții, legi și norme, dar și prin cutume și reguli nescrise și răspunde unei întrebări fundamentale: cât de mult ne datorăm unul altuia și cât de mult datorăm și ne datorează societatea?
România are o întârziere economică și socială prea mare ca să se mulțumească cu soluții de dezvoltare liniare.
Am mai spus și reiau: România nu are ce face cu pașii, are nevoie de un salt. Un salt istoric, o săritură de recuperare, o mișcare de forță și ambiție, un efort de voință politică sincronizat cu societatea, care să rupă blestemul stagnării și al amânării.
Se vorbește mult despre un nou contract social care poate repara societățile.
Minoushe Shafiq, directoarea prestigioasei London School of Economics and Political Science, descrie noul contract social ca “un parteneriat între persoanele individuale, mediul de afaceri, societatea civilă și stat, cu scopul de a contribui într-un sistem în care există beneficii colective“.
Care este, pe hârtie, Contractul Social românesc din zilele noastre?
Să începem cu Constituția, care stipulează că “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, liberă dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme”.
Tema dreptății și a egalității este o constantă a proiectelor politice ale României moderne.
La depunerea jurământului ca domn al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza rostea: “Jur în numele Prea Sfintei Treimi și în fața Țării mele, că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite, că voi fi credincios Constituției în textul și în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toți și în toate uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române. Așa Dumnezeu și compatrioții mei să-mi fie ajutor!”.
Care este însă realitatea în România europeană în care pretindem că trăim?
Cum se transferă în viață oamenilor “litera și spiritul” Constituției, angajamentul pentru un “Stat social, care pune liberă dezvoltare a personalității și dreptatea” în centrul contractului cu proprii cetățeni?
Răspunsul îl știm cu toții, deși este mai comod și mai simplu să ne prefacem că nu-l vedem.
Iar această prăpastie între promisiunea solemnă din Constituție, legi și discursul politic și viața majorității oamenilor ce trăiesc în țara noastră este motivul pentru care încrederea în stat și politică se transforma în dezamăgire, apoi în frustrare și, în cele din urma în furie, ura sau… abandon.
Să fim înțeleși. Inegalități între oameni și între clase sociale au existat și vor continua să existe.
Nici cele mai egalitare societăți din Scandinavia, cu un alt nivel de bogăție și redistribuire și o profundă cultură a solidarității, nu reușesc să elimine complet sărăcia și inegalitatea.
Dar nici ca la noi, cu unul dintre cei mai mari coeficienți Gini la nivelul Europei.
O România uitată și profundă ascunsă sub lumina marilor orașe, de unde continuă să ne plece tinerii oriunde văd cu ochii.
Acolo, în România uitată și profundă, sunt bătrânii cei mai necăjiți, oamenii cei mai săraci, copiii care părăsesc școală cel mai timpuriu.
Spuneam mai devreme că un Contract Social definește și modelul economic al epocii.
Un Contract Social neonorat reprezintă si cauza centrală a unei economii neperformante.
Să o spun invers, pentru cei care pun libertatea individuală și eficacitatea în centrul viziunii lor despre societate: nu există nici o șansă că firmele, economia și inițiativa privată să prospere într-o țară săracă. Nici una.
Un Contract Social onorat este calea către creștere economică și dezvoltare.
Dacă vrem să clădim o nouă arhitectură a oportunităților în România, trebuie să privim cu luciditate realitățile românești și să folosim cuvintele și mijloacele care li se potrivesc.
Iar, dacă vom reuși să rezolvam problema Nedreptății, cauza centrală a întârzierii istorice a României, vom fi liberi și îndreptățiți să visăm și să construim orice viitor ce ni se va părea potrivit.
***
Carol I voia să facă din România o Belgie a Dunării de Jos. Noi poate ne dorim o Portugalie a Estului, un Singapore la Marea Neagră sau o Austrie comercială pe un Drum al Mătăsii în sens opus, refăcând cu resursele Occidentului drumul lui Marco Polo spre Asia.
Aceasta este menirea unui Proiect National.
Sa țintească departe și precis, să tragă economia după el, care să motiveze societatea și să pună națiunea pe drumul cel bun.
O nouă arhitectură a oportunităților are, uneori, nevoie de o zdruncinătură care să reașeze lucrurile, să miște economia și societatea, să dea curaj liderilor.
Poate că, până la urmă, istoria știe mai bine decât politicienii când e momentul să zgâlțâie o țară.
Noua arhitectură a oportunităților mai cere voluntariat, filantropie, civism, conștiință publică și chiar patriotism.
***
Ce este de făcut?
În primul rând, așa cum susține și Minoushe Shafiq, să întrăm într-o renegociere între actorii din societate a actualului Contract Social, evident perimat și periculos pentru viitorul țării.
Fără acest lucru fundamental, orice modificare de Constituție sau creșteri ale bugetelor sociale nu vor face decât să peticim sacul și să ne furăm căciulă.
Aici, rolul liderilor politici este esențial.
E nevoie, firește, de consens politic și de garanții legislative.
E nevoie de un moratoriu în jurul Noului Proiect National, având în centrul său un Contract Social pentru secolul XXI asumat de toată lumea.
În al doilea rând, Transformarea rolului Statului (un alt Obiectiv Național) trebuie să echipeze administrația centrală și locală cu o nouă cultură a eficacității și solidarității.
Pentru că se poate. În Brazilia, președintele Lula a reușit într-un alt mandat să scoată 20 de milioane de brazilieni din sărăcie extremă.
În India, lecțiile învățate după pandemie au condus la digitalizarea integrală a serviciilor publice, a prestațiilor sociale, a educației și sănătății.
Mai aproape, Ungaria își propune să asigure acces la broadband pentru 100% din teritoriu și populație până în 2030. Ce ne oprește să facem la fel sau mai bine?
În al treilea rând, antrenarea celorlalți actori din societate în această cruciadă împotriva nedreptății.
Nici măcar un stat transformat și alocarea de resurse bugetare suplimentare nu pot rezolva oceanul de probleme cu care oamenii acestei țări se confruntă.
Antrenarea sectorului privat, a organizațiilor neguvernamentale cu misiune socială, a bisericilor și încurajarea voluntariatului social pe scară mare este indispensabilă.
Sunt multe astfel de exemple pe care putem construi o vastă rețea socială națională.
Companii care oferă burse de merit pentru copiii din medii defavorizate și finanțează proiecte sociale.
Cetățeni cu simț civic donează timp și pasiune pentru a merge și a preda în școlile de la țară sau ajută în căminele de bătrâni.
Pe lângă multe biserici există cantine și centre sociale.
E nevoie doar de un semnal credibil și coerent de la conducerea politică a țării pentru că energiile pozitive să se adune și, împreună, să facem o diferență.
De unde resursele financiare pentru un Șantier atât de masiv?
Prin antrenarea nu doar a resurselor statului, ci și ale sectorului privat și ale întregii societăți, se va naște un cerc virtuos al creșterii dimensiunii economiei și al participanților la piață muncii, a puterii de cumpărare, de includere în circuitul economic modern a întregii populații și a întregului teritoriu, de noi investiții publice și private.
Și unde principiul de „maximum de investiție în capacitatea oamenilor“ joacă un rol central, descătușând energii și talente nepuse în valoare din toate colțurile și straturile societății.
Cu un plus evident de productivitate, venituri, investiții și ritmuri de creștere.
Găsind, astfel, și un nou spațiu pentru renegocierea contractului intergenerațional între cei tineri și cei mai vârstnici și a problemei acute a sustenabilității sistemului de pensii.
Exista si resurse de omenie care aștepta sa fie mobilizate.
Scriitorul Vasile Ernu a călătorit în România profundă și are un răspuns.
Într-un articol publicat recent, el vorbește despre cei nevăzuți și modești, care țin întreagă urzeala societății:
“Am văzut enorm de mulți oameni”, zice el, “care sunt la locul lor și-și fac bine treaba: de la profesori, medici, manageri, țărani, muncitori, mici întreprinzători până la portari.
Există o categorie de oameni undeva în spate, pe care nimeni nu-i știe, prost plătiți, dar care fac lucruri fundamentale în pofida faptului că toate contextele – de la salarii la prestigiu și efort – sunt împotriva lor”. Am încheiat citatul.
Bucătărese și pedagogi, femei de serviciu și pompieri, asistenți sociali, activiști civici, sore medicale, preoți. Acești oameni există. Ei rezistă și țin frontul pentru noi. Țin societatea să nu se prăbușească din picioare. Sunt scheletul ei moral și invizibil. Ei sunt cei care fac sărăcia suportabilă și, la un moment dat, vindecabilă.
De aceea, noua arhitectură a oportunităților trebuie să ia în calcul sărăcia apăsătoare și nedreptatea în care se zbate societatea, dar și importanța acestor eroi fragili.
Ne place sau nu, noul contract social românesc înseamnă modificarea raportului de ură între cetățenii săraci și stat.
Treptat, pe măsură ce statul își va îmbunătăți prestația și va folosi lideri mai pregătiți, relația între sărăcia individuală și aroganța oficială se va destinde.
Lupta va deveni parteneriat, iar parteneriatul se poate lărgi și include societatea civilă și mediul de afaceri.
Recrearea unei arhitecturi a oportunităților mai cere și politici incluzive create de stat.
Indivizii trebuie să aibă acces egal la educație, la slujbe, la finanțare, la carieră, la redistribuirea dreptului și banilor.
Noua arhitectură a oportunităților mai cere voluntariat, filantropie, civism, conștiință publică și chiar patriotism.
In final, care este resortul moral al Noului Contract Social? Cat de mult ne datoram unul altuia?
Într-una dintre lucrările sale, marele sociolog și filosof Dimitrie Gusti explora relația dintre Egoism și Altruism.
În esență, aceasta este întrebarea când vorbim despre nevoia unui Nou Contract Social și recreerea unei arhitecturi a oportunităților în România:
Cât de mult putem reuși de unii singuri și cât de mult avem nevoie unii de alții?
Vom avea puterea să Îndrăznim și să schimbăm România egoistă și indiferentă, de astăzi, cu România Dreaptă și Echitabilă, de mâine?
O Românie unde fiecare dintre noi, indiferent unde ne naștem și de starea socială, gen sau rasă, primește o șansă corectă de a-și împlini potențialul și de a avea o viață decentă?
Dacă nu facem asta, vom continuă să supraviețuim și, eventual, să reușim de unii singuri, dar să continuam, tot mai frustrați, să ne zbatem că nație la periferia Europei.
Și să ne agățăm de iluzia că următoarele alegeri vor aduce schimbarea promisă și niciodată onorată.
Până nu vom rezolva această problema fundamentală, țara nu se va face bine.
Și rămân fidel motto-ului nostru: “Non Ducor, Duco” – Nu mă las condus, Conduc!
Mult succes Conferinței și Proiectului România 2030.
Vă mulțumesc!
