Despre beatificarea celor 7 inalti prelati greco-catolici si cine este primul beatificat roman al Bisericii Romano-Catolice :

Papa Francisc l-a primit marți, 19 martie a.c., în audiență pe prefectul Congregației pentru cauzele sfinților, card. Giovanni Angelo Becciu, și a autorizat promulgarea decretului privind martiriul Slujitorilor lui Dumnezeu Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, episcopi, uciși ”in odium fidei” în diferite locuri din România între anii 1950-1970.

Cu ocazia audienței de ieri, papa Francisc a spus ultimul cuvânt în alte două cauze de beatificare. Este vorba de decretul privind minunea atribuită mijlocirii Venerabilei Slujitoare a lui Dumnezeu Maria Emilia Riquelme y Zayas, fondatoarea Congregației ”Surorile misionare ale Preasfântului Sacrament și ale Fericitei Fecioare Maria Neprihănite” (Spania, anii vieții 1847-1940) și de cel privind martiriul Slujitorului lui Dumnezeu Alfred Cremonesi, preot călugăr din Institutul Pontifical pentru Misiuni Externe (PIME), care s-a născut în Italia în 1902 și a fost ucis din ură față de credință (”in odium fidei”) în satul Donoku, în Myanmar, pe 7 februarie 1953.

Data respectivelor beatificări, atât a celei din România, cât și a celor din Spania și Italia, va fi anunțată ulterior de Biserica locală.

Așteptata beatificare a șapte episcopi greco-catolici români ridică la treisprezece numărul Fericiților venerați în calendarul catolic român și la unsprezece numărul păstorilor de suflete martiri din România care l-au mărturisit pe Cristos cu prețul suprem al vieții în anii dictaturii comuniste. Este vorba, în ordinea cronologică a beatificării, de Fericitul Szilard Ignaţiu Bogdanffy (+1949, Aiud), episcop auxiliar pentru dieceza romano-catolică de Satu Mare și Oradea, de Fericitul Janos Scheffler (+1952, Jilava), episcopul diecezei romano-catolice de Satu Mare, de Fericitul Vladimir Ghika (+1954, Jilava), preot diecezan în arhidieceza romano-catolică de București, și de Fericitul Anton Durcovici (+1951, Sighetu Marmației), episcopul diecezei romano-catolice de Iași.

Alți doi Fericiți români sunt expresie a ordinului religios înființat de Sf. Francisc din Assisi: Fericitul Ieremia Valahul (+1625, Napoli), frate din ordinul franciscan capucin, și Fericita Veronica Antal (+1958, Hălăucești), martiră, fecioară din ordinul franciscan terțiar.

Emblematice, pentru parcursul istoric și patrimoniul de sfințenie al Bisericii catolice din România, sunt cuvintele rostite în limba română de Sfântul Ioan Paul al II-lea la beatificarea primului român, fratele Ieremia Valahul, în 1983: «Adresându-mă vouă, românilor, în limba voastră, mă bucur că aţi cerut să fie aşezată în candelabru această făclie aprinsă. Voi aţi descoperit mesajul său şi v-aţi unit în jurul persoanei lui, care sintetizează şi exprimă tradiţia voastră creştină şi aspiraţiile voastre, istoria voastră bimilenară, aşa de bogată, cu atâtea valori de credinţă. Ieremia Valahul este primul român care se ridică oficial la gloria altarelor. El, care în viaţa sa a realizat o sinteză armonioasă între patria naturală şi cea adoptivă, să contribuie, acum proclamat fericit, la promovarea păcii între naţiuni şi la unitatea creştinilor, arătând, cu exemplul [său], drumul principal, adică dragostea activă pentru fraţi». Apoi, revenind la limba italiană, Sfântul Ioan Paul al II-lea încheia predica spunând că «noii Fericiţi s-au lăsat învăţaţi de Biserică, pe care au iubit-o şi urmat-o cu mare docilitate, şi au ajuns astfel la acea culme de desăvârşire şi sfinţenie spre care Biserica nu încetează să arate şi să călăuzească sufletele» (Ioan Paul al II-lea, omilia Sfintei Liturghii din 30 octombrie 1983, bazilica Sfântul Petru).


La 29 iunie 1556, într-un cătun din Moldova, pe atunci cu numele de Tzatzo, din părinţii Margareta şi Costist Stoica, se naşte fericitul Ieremia, primind la Botez numele de Ion.

Demnă de remarcat în viaţa şi vocaţia lui Ion, este mama Margareta, o femeie plină de credinţă, ce a ştiut să transmită fiilor încă din copilărie, pe lângă educaţia umană, o educaţie profund creştină. De aceea, foarte devreme, ea îi vorbeşte despre suferinţa iadului şi uşurinţa cu care se poate ajunge acolo, ca şi despre frumuseţea vieţii creştine şi a urmării acesteia, adică a cerului. Totodată îi spune că există o ţară încântătoare unde trăiesc creştini buni, unde călugării sunt sfinţi şi unde locuieşte papa, vicarul lui Cristos pe pământ. Bineînţeles că toate acestea nu-l lasă indiferent pe Ion, ci, dimpotrivă, îi aprind în inimă dorinţa de a deveni şi el călugăr, pentru a scăpa de iad şi pentru a fi sigur că va ajunge în paradis.

Astfel, la vârsta de 18 ani părăseşte patria şi merge în Italia „unde se află papa şi sunt călugări sfinţi”. Trecând Carpaţii prin pasul Oituz, ajunge la Alba-Iulia, iar de aici, însoţind un medic italian, Pietro Lo Iacomo, ajunge la Bari. Luminat de providenţă, se duce la Napoli, unde intră în conventul Fraţilor Capucini, primind numele de Ieremia, la 8 mai 1578.

Destinat să-i îngrijească pe confraţii săi bolnavi în Conventul „Sfântul Efrem cel Nou”, din Napoli, îi slujeşte timp de 40 de ani cu aleasă blândeţe şi cu mare dăruire. Clericii şi laicii, îmbolnăvindu-se, cer să fie vizitaţi de fratele Ieremia; însă tocmai în urma vizitei unui bolnav, în iarna anului sfânt 1625, fratele Ieremia este chemat de Domnul în ziua de 5 martie.

La 18 decembrie 1959, papa Ioan al XXIII-lea, îi declară eroicitatea virtuţilor, iar la 30 octombrie 1983 papa Ioan Paul al II-lea îl declară fericit.

Imitator fidel al sfântului Francisc, are o mare iubire faţă de Isus răstignit, faţă de Euharistie şi faţă de sfânta Fecioară Maria, pe care o numeşte „Măicuţa noastră”. Smerit şi curajos, vesel şi harnic, se apropie de toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, sănătoşi şi bolnavi. În bolile grele, cei suferinzi recurg la el şi în momentele delicate îi cer ajutorul medici şi infirmieri, invocându-l ca mijlocitor şi ocrotitor.

Fraţii Capucini din Napoli au aşezat osemintele sale spre cinstire în biserica din Conventul „Neprihănita Zămislire”. Acestea, în împrejurările dramatice din sec. al XVIII-lea, s-au pierdut, însă au fost descoperite la 14 octombrie 1947, în apropierea altarului central al bisericii conventului. Transferate mai târziu la Roma, au fost depuse în biserica „Sf. Laurenţiu din Brindisi”, până la 13 decembrie 1961, când au fost readuse la Napoli. Însă fraţii capucini cred că toţi românii catolici doresc să-l aibă în patrie pe fratele lor Ieremia. În acest scop ei au ridicat la Oneşti un sanctuar dedicat fericitului Ieremia, în care vor fi aduse în curând moaştele umilului frate. Să-l rugăm pe bunul Dumnezeu să grăbească procesul de canonizare şi reîntoarcerea fericitului Ieremia pe meleagurile patriei sale, pentru a ne putea bucura de preamărirea deplină a acestui slujitor atât de credincios Stăpânului veşnic. (www.sfinticatolici.ro)

Leave a Reply