Procuromahia

Nu-i nevoie de sondaje ca să înțelegi că procurorii au luat-o razna, că anchetele DNA sînt adesea selective, că justiția a ajuns instrument politic, că oamenii nu se simt egali în fața legii și așa mai departe. E destul să-ți rotești privirile în jur. Societatea suferă de sindromul justițiarist: o parte a ei îl invocă, cealaltă – partea covîrșitoare -, îl respinge.

Așa că ieșirea la rampă a tenorului hipnotic a fost cumva imperativă. Ministrul Toader a redesenat portretul femeii oarbe care împarte dreptatea, portret sluțit în epoca modernizării statului. A propus ca Justiției să i se confiște rujul, chicoteala și sticluța cu tărie, dar totul pe cale parlamentară, constituțională, cu dezbateri, avize, consultări și tot tacîmul.

Bețivăneala în care s-a complăcut un deceniu Justiția, pe genunchii unor generali și căpitani de vapor, i-a lăsat pe caracter urme care ies greu la spălat.

Atît i-a trebuit lui Toader. I-au sărit la gît apărătorii statului de drept, așa cum se face în democrație: activînd rețele, folosind trompete mediatice, scoțînd lumea în piață și reducînd totul la conflict. Să stabilim, însă, pentru corecta evaluare a taberelor, cine sînt ei. Să simplificăm.

Monica Macovei, fondatoarea califatului băsist, a ajuns europarlamentar pe banii furați de clanul Cocoș din afacerea Microsoft, așa cum rezultă din documentele DNA.

Imediat ce și-a preluat mandatul de ministru al Justiției, în 2005, înainte să mute numirea șefilor de parchete de la CSM la Traian Băsescu, Macovei a cercetat arhiva SIPA fără să dețină certificat ORNISS și, după cum relatează raportul comisiei Chiuariu – Predoiu, a reținut documente secrete din fondul operativ.

Vasilică Dănileț, alt mullah din obsedantul deceniu, e și el la datorie. Dacă-l cauți, e cu colții în beregata schimbării. Dacă însă l-ar căuta parchetul pentru încredințarea secretelor de stat din arhiva SIPA unei puteri străine – după cum ne informează însăși ambasada SUA prin cablogramele Wikileaks – l-ar găsi încadrabil de la 10 la 20 de ani.

Klaus Iohannis nu e susținătorul regimului Băsescu, e doar beneficiarul lui.

De aia și zice că „Propunerile prezentate astăzi de ministrul Justiţiei se constituie într-un atac asupra statului de drept, independenţei şi bunei funcţionări a Justiţiei, precum şi împotriva luptei anticorupţie”. Păi, dacă statul de drept era drept în campania electorală din 2014, poate Curtea de Apel Alba Iulia îi dădea aceeași sentință de incompatibilitate pe care alte curți au dat-o în alte 60 de cazuri identice. Dacă independența justiției ar fi existat și la Sibiu, poate că imobilul dobîndit prin uz de fals de soții Iohannis ar fi condus la o autosesizare. Dacă lupta anticorupție ar fi mers cum trebuie, poate că meditațiile alea prin care un primar și-a luat șase imobile ar fi trezit suspiciunile procurorilor anticorupție.

Lista purilor e lungă, dar tipică pentru membrii ei e relația lor dubioasă cu Justiția în numele căreia se dau de ceasul morții. Toți, sau aproape toți, sînt în conflict etic (susținînd valori politice în locul celor morale) și mulți au, la limită, probleme de Cod Penal.

Sigur, în partea cealaltă e “Ciuma Roșie”, dar tocmai ăsta e abuzul reducționist pe care îl comite rețeaua Iohannis – Macovei. PSD are, fără discuție, o contribuție covîrșitoare la felul în care arată lucrurile în Justiție, la menținerea Securității și metodelor ei în practica judiciară.

Da, urmașii partidului comunist au tatuate pe braț chipul Rodicăi Stănoiu și sigla ordonanței 13.

Dar a muta cu tot dinadinsul o discuție din spațiul profesional (nici n-au apucat magistrații să se pronunțe) și parlamentar direct în tranșeele politice, mai ales cînd partidul mamut dă semne de constituționalitate, e un act idiot. Dezbaterea se va afunda în noroiul politic, procesul se va bloca, iar mulțimea care va ieși în stradă, va trebui să înfrunte, după cum arată sondajele, o altă mulțime, care devine conștientă de mărimea ei.

Cît despre tema numirii procurorilor, nu văd niciun argument pentru ca președintele, care numește deja judecătorii, să-i numească și pe procurori, pe cei care se presupune că sînt separați în munca lor de judecători. Unificarea acestor numiri a pus întregul proces de recunoștință ierarhică în mîna unui singur ins, a produs acel gen de confuzie profesională care a împins-o pe Livia Stanciu să fondeze parteneriate cu DNA și a acumulat valori de clan exact acolo unde fundamentală e conștiința. În realitatea acestor numiri stă cea mai ticăloasă, dar inevitabilă luptă pentru putere. De aceea, cine are judecătorii vrea să aibă și procurorii. Îi lipsesc doar avocații.

Într-o lume vindecabilă, Iohannis ar trebui să se mulțumească cu sentințele judecătorești și cu ceea ce i-a mai lăsat CCR din cîmpul tactic. Dosarele, reținerile și arestul preventiv pot să stea în altă parte.

Viața ar fi, poate, mai dreaptă dacă viitoarea Koveși și viitorul Lazăr ar fi numiți de secția de procurori a CSM.

Din 27 de state UE, plus Marea Britanie, doar în 11 procurorii șefi sînt numiți de președinte. În rest, sînt puși de corpul magistraților, de ministrul de Justiție, de premier, de parlament sau de rege. Monarhul nu se adună la președinți, fiindcă esența lui politică e alta. El stă în afara luptei electorale, poziția lui și perpetuarea ei nu depind de controlul parchetelor, așa că  îndeplinește un rol formal, iscălește ceea ce propun guvernele și magistrații.

Această diversitate de soluții arată ce încîlcit e subiectul și ce primitivă e năvala în forță asupra lui, citind argumentele de pe pancarte.