Rectorul Universităţii Politehnica din Bucureşti, Mihnea Costoiu, a declarat joi că România este singura ţară din Uniunea Europeană în care universităţile nu pot acorda titlul de doctor şi “continuă să se raporteze la un sistem introdus în 1948 de comisarii sovietici”.
“Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, universităţile au aderat la Spaţiul European al Învăţământului Superior racordându-se la reglementările aferente. Intrarea României în clubul ţărilor rezultat în urma semnării Declaraţiei de la Bologna, dublat de consolidarea mecanismului de asigurare a calităţii – reglementările privind calificarea, toate acestea împreună au condus la recunoaşterea internaţională automată a diplomelor şi calificărilor universitare din România. Universităţile noastre sunt acum recunoscute în spaţiul internaţional. Avem programe de diplome comune cu universităţi străine şi la licenţă şi la masterat şi foarte multe programe doctorale în cotutelă sau chiar comune. Diplomele noastre, studiile noastre sunt recunoscute automat în străinătate. Mai mult decât atât, universităţile s-au supus unui proces de evaluare externă a studiilor doctorale realizate de către experţi internaţionali pe baza unor standarde internaţionale. Cu toate acestea, România este singura ţară din Uniunea Europeană, singura, în care universităţile nu pot acorda titlul de doctor. (…) Noi ne raportăm la un sistem nu comunist, la un sistem sovietic. Continuăm să ne raportăm la un sistem sovietic introdus în 1948 de comisarii sovietici”, a declarat, pentru AGERPRES, Costoiu.
În opinia sa, propunerea din proiectul de lege a învăţământului superior, pus în dezbatere publică de Ministerul Educaţiei, potrivit căreia titlurile de doctor să fie acordate de către universităţi, este una ”corectă”.
“Propunerea este una corectă – şi anume să putem avea titlurile de doctor acordate de către universităţi aşa cum este normal, firesc să se întâmple. Au (n.r. – universităţile) deja foarte multe mecanisme de control. Nu discutăm despre apărarea plagiatelor. Cine a plagiat să plătească. Nu contează cine este, ce nume are, de unde vine. Cine a plagiat să plătească. Eu nu ştiu ca vreuna dintre universităţi să dorească să acopere vreun plagiator, din contră. Avem mecanisme de verificare. Avem softuri antiplagiat”, a precizat reprezentantul UPB.
El a spus că există o rezoluţie a Consiliului Naţional al Rectorilor, votată în unanimitate, care cere revenirea la “tradiţia” universităţilor româneşti, şi anume acordarea titlului de doctor de către acestea.
“Marile comunităţi academice de la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara s-au exprimat de mai multe ori pe această temă, în acelaşi sens. Universităţile sunt cele care asigură admiterea, pregătirea şi îndrumarea studenţilor doctoranzi, inclusiv susţinerea publică a tezelor de doctorat. Aşadar, este firesc ca tot instituţiile de învăţământ superior să îşi asume responsabilitatea acordării titlului de doctor. Prin prevederile noii Legi a învăţământului superior, Comisia Naţională de Etică a Titlurilor Universitare va verifica existenţa plagiatului în lucrările de doctorat. Plagiatul se sancţionează cu retragerea titlului de doctor”, a arătat rectorul UPB.
Mihnea Costoiu a amintit că în anul 1932 s-au lăsat la latitudinea universităţilor atât durata, cât şi modul de organizare a doctoratului.
“În 1932, când Nicolae Iorga era prim-ministru şi ministrul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor, s-a elaborat prima lege modernă a învăţământului superior. Atunci, în 1932, legea lui Iorga lăsa la latitudinea universităţilor, regulamentelor proprii nu doar modul de organizare, dar până şi durata doctoratului şi tot ce înseamnă aprobarea doctoratului. Trecuseră mulţi ani de când universităţile din România au început să acorde titlurile de doctor. Nicolae Iorga a simţit nevoia să lărgească autonomia universităţilor. În 1948, odată cu reforma învăţământului făcută de comunişti prin Decretul 175 din anul 1948, se introduce această reformă şi apar încă trei decrete – 13, 14, 15 din 1950, care stabilesc modalităţile de desfăşurare a studiilor doctorale. Prin aceste decrete se stabilesc printre altele faptul că admiterea la doctorat era condiţionată de o aspirantură şi o vârstă astfel încât candidatul să nu aibă mai mult de 40 de ani. Iar concursul de admitere consta în următoarele probe: Materialismul dialectic şi istoric, disciplina de specialitate, limba rusă şi o limbă străină – franceză, germană sau engleză”, a arătat Costoiu.
Potrivit acestuia, la acea vreme proba filosofiei politice marxiste devenea probă cu caracter “foarte important” şi trebuia să fie însuşită de către toţi candidaţii la doctorat.
“Şi de asemenea limba rusă care peste 20 de ani rămâne ca şi limba de promovare în învăţământul superior. Comisarii sovietici introduc aceste lucruri la admitere (n.r. – la doctorat), iar la finalizare doctoratul era oferit de către ministrul Învăţământului superior prin Comisia superioară de diplome. Este articolul 8 din Decretul 15 din 1950. Decizia de acordare a titlului de doctor este mutată de universităţi la ministrul Educaţiei, care are o comisie superioară politică, evident cu acordul partidului, care acceptă sau nu studiile doctorale. În 1950, universităţile pierd dreptul de a acorda titlul de doctor pe care îl aveau consfinţit deja de la bun început şi lărgit ca şi organizare în 1932 de Iorga. În 1967, pe vremea lui Ceauşescu apare Decretul 1.058 şi Hotărârea Consiliului de Miniştri 2.910 tot din acelaşi an care spune că titlul de doctor este acordat de Comisia doctorală. Până şi comuniştii în 1967 acceptă că nu mai dă ministrul ordin. Dă comisia doctorală, dar totuşi trebuie să fie confirmat de către Comisia superioară de diplome. Astăzi, când vorbim, titlul de doctor este acordat de către ministrul Educaţiei şi are şi el o comisie superioară de verificat. Practic ceea ce s-a întâmplat din 1967 încoace de la comunişti avem un sistem care poate fi controlat politic de către ministru, prin acordarea titlului de doctor. Aceasta este istoria, aşa suntem astăzi”, a conchis Mihnea Costoiu, citat de Agerpres.
