Home Articole “Trăim într-o lume creată de activişti mult mai mediocri decît înaintaşii lor...

“Trăim într-o lume creată de activişti mult mai mediocri decît înaintaşii lor (…) într-un rai al hoţilor, al marilor hoţi şi învîrtiţi”

5062
4
SHARE

Activişti, mîndria ţării
de Augustin BUZURA

Indiferent dacă la putere au fost comuniştii prosovietici ori antisovietici sau, după Revoluţie, anticomuniştii, adică foşti comunişti pursînge, suporteri ai capitalismului cît se poate de sălbatic şi, desigur, globalişti, mentalitatea de contabili repetenţi i-a însoţit pe toţi în cei şaptezeci de ani de la ultimul război încoace: „Cultura costă“ şi „Medicii iau bacşiş!“. Acestea sînt cele două obsesii incurabile, care, după cum se vede, continuă să se manifeste pînă vor mai exista medici în ţară şi activişti la putere în România.

Mai mult, pentru a nu avea vreo îndoială asupra obsesiei celor ce ne „conduc“, a apărut chiar o lege ce sancţionează cu asprime bacşişul medicilor. După mine, o nouă şi convingătoare demonstraţie că „activiştii“ din justiţie par mai eficienţi decît orice duşman din afară! Şi cînd te gîndeşti cît de puţin li se cere celor de azi: să cunoască ţara în care se află şi, cît de cît, principalele ei nevoi. Dar, vorba cronicarului, „se sparie gîndul“ cînd le urmăreşti faptele şi traiectoria. Foştii activişti comunişti, care aveau obiective politice şi economice, doreau să dovedească superioritatea socialismului, iar apoi a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, au umplut ţara de fabrici, de blocuri şi de oraşe industriale; cartea era ieftină, şcoli pretutindeni, flota comercială ne plasa printre primele ţări din lume, la fel industria petrochimică; dincolo de asta, analfabetismul a fost aproape eradicat, ca şi bolile pe care le tîram cu noi prin secole. Activiştii de atunci luptau neîncetat fie cu „călăul“ Tito, fie cu Unchiul Sam, „pica-i-ar bomba-n ocean!“, fie mai tîrziu, după invazia din Cehoslovacia, cu frica de ruşi. Şi, ca să-i răspund unui luptător născut om, dar crescut slugă, nu sînt un nostalgic. Cărţile mele, articolele şi tot ce am făcut pînă la Revoluţie sînt la îndemîna oricui doreşte să vadă adevărul: că nu am iubit comunismul, care, în realitate, nu exista, nu era decît un basm lipsit de ima­ginaţie, şi că am detestat dictatura şi, fireşte, pe gardienii ei văzuţi şi nevăzuţi. Am făcut ceea ce mi s-a părut corect şi moral.

Am strigat, atît cît am putut, cînd era cel mai greu, urmînd îndemnul unui autor al cărui nume, din nefericire, nu mi-l mai amintesc: „Cînd ţi se dă o hîrtie liniată, scrie printre rînduri!“ Treptat, mi-am cîştigat dreptul de a folosi hîrtii albe neliniate şi îmi amintesc şi astăzi bucuria pe care o simţeam spunînd adevărul aşa cum îl aflam. Mă încînta faptul de a fi socotit adversar sau, mai precis, potrivit vocabularului de atunci, duşman. Însemna că ceea ce spuneam avea greutate, iar în topul alcătuit de ziarele vremii eram bine plasat, după cum s-a putut vedea după Revoluţie şi în Cartea Albă a Securităţii. Nu am fost disident, căci, cum observase un confrate, disident te faci în cîteva zile, pe cînd pentru a ajunge scriitor, ai nevoie de o viaţă. Îmi amintesc că pe atunci am descoperit epitaful lui Eschil, care, mai mult decît cu tragediile sale, s-a mîndrit cu calitatea de luptător la Maraton, unde, cu suliţa în mînă, în faţa unui inamic superior, a ţinut să apere demnitatea şi libertatea primei democraţii a lumii. În epitaful pe care el însuşi şi l-a scris, dãdea mãrturie că cel mai important eveniment al vieţii sale a fost acea bătălie şi că „[…] amintirea sa o păstrează cîmpia de la Maraton/ Şi perşii pletoşi care i-au cunoscut curajul“. Şi, nu pentru prima dată, mă întreb, cu toată luciditatea, ce s-a ales din visurile noastre de atunci, din anii, de încordare, spaimă şi durere, din victoriile reale care, azi, par amintiri dintr-o altă viaţă. De zeci de ani sîntem tot la dosare, toţi se cred urmăriţi, ascultaţi, înregistraţi, toţi se tem de toţi şi aşa mai departe, dar ce ar mai fi, în fond, de păzit în afară de confortul dictatorilor, cînd vedem bine că am rămas fără ceea ce se numea odinioară industrie, fără agricultură şi fără bănci, cu învăţămîntul, ştiinţa, sănătatea şi cultura marginalizate sau ignorate, cu analfabeţi de ordinul milioanelor şi cu alte milioane de oameni fugăriţi peste hotare. Ce valoare pot avea politicienii aleşi de analfabeţi sau de cei votaţi contra litru de ulei sau kil de zahăr şi făină? Vrem, nu vrem, pînă la urmă ne aparţin doar proştii. Proşti, dar de-ai noştri! Într-o ţară în care turnătorii sunt, în ochii autorităţilor, la mare preţ indiferent de starea lor psihică şi, ori e cazul ori nu e, par să devină una dintre coloanele de susţinere a justiţiei independente. Fără îndoială, întotdeauna la locul potrivit se va găsi turnătorul potrivit ideii de dreptate. Şi, fireşte, autoritatea care să-l ia în seamă. Cine ar putea uita omul cu răţoiul, povestea cu caltaboşul, procesele vameşilor şi ale „naşilor“ feroviari? Dar povestea nedezlegată încă a celor cincizeci de capre şi a două rochii, capodopere ale dreptăţii postdecembriste? Cu ce ne lăudăm? Cu numărul de arestări din lumea de sus a politicii începînd cu un prim-ministru, Adrian Năstase, de care, azi, mai mult ca oricînd, am avea foarte mare nevoie…

De cîte ori trebuia lansată o diversiune, cînd guvernanţii aveau ceva de acoperit, se pornea ca din senin o campanie împotriva medicilor. Salariile celor optzeci şi ceva socotiţi spuma politică a patriei au fost mărite pentru a-i păzi de corupţie şi, fireşte, pentru ca ei să fie în pas cu alţi lideri din Europa. Din păcate, ţara au uitat-o. Dacă ar fi plătiţi în funcţie de ce au reuşit să facă din această ţară, ar trebui să li se impoziteze şi banii cîştigaţi din cerşit. Ei în rînd cu lumea bună, europeană, dar, cu toate acestea, pînă acum n-au fost capabili să ne prezinte un proiect de ţară, oricît de modest. Cred că nici nu înţeleg ce li se cere. Cu legi penibile sau fără legi, medicii pleacă. Noi cu ce rămînem? Cu locurile făcătoare de minuni, cu agheasma şi cu moaştele, căci ele ne-au trecut prin toate secolele. Ca să înţelegi ce face un medic şi cît de rapid evoluează ştiinţa trebuie să ai nu numai nişte diplome care, de altfel, sînt ieftine, la îndemîna oricui şi, fireşte, universităţi care să le ofere, ci şi cunoştinţe reale şi mai ales respect pentru om şi pentru viaţă. Iar acestea se dobîndesc numai prin educaţie. Indiferent de culorile carnetelor de partid – brun, roşu, maro, portocaliu sau verde – şi de urmele acestora în suflet, de şapte decenii sîntem conduşi de activişti, iar aceştia, din nefericire, par fii ai aceleiaşi mame. Pentru toţi cultura costă, dar, după şapte decenii terorizate de propagandişti, oricine poate lesne constata ravagiile făcute de prostie: degradarea alarmantă a ţării, haosul desăvîrşit, efectele mitocăniei şi ale urii. Dacă, fireşte, mai avem o ţară, fapt de care, pe zi ce trece, mă îndoiesc tot mai mult. Ceea ce se numeşte parlament, guvern, preşedinţie etc., nu sînt, în mare măsură, decît transmiţătoare de ordine venite, cum se spune tot mai frecvent, de la nişte comitete ştiute şi neştiute, specializate în numărarea banilor altora, iar reprezentanţilor lor celor mai importanţi le-au dat binecuvîntarea la numirea în respectivele funcţii.

Ce calităţi morale şi intelectuale trebuie să aibă aceştia se poate deduce uşor din graba cu care, ca nişte papagali penibili, spun da la tot ce li se cere şi justifică orice şi oricînd. Nu am probleme cu memoria, sînt conştient că toate acestea le-am spus de mai multe ori, dar mă repet pentru că nu reuşesc să mă împac cu gîndul că această teribilă degradare s-a petrecut cu concursul şi în văzul tuturor. Din păcate, de cele petrecute în deceniul ultim, băsist, cel mai trist din întreaga perioadă postrevoluţionară, nu este vinovat numai fostul preşedinte, ci toţi cei care au închis ochii la fiecare încălcare a legilor şi, mai ales, cei ce şi-au vîndut reputaţia şi conştiinţa pe bani, acceptînd rolul de agenţi electorali. După toate cîte se petrec sub ochii noştri, cine ar mai putea susţine cu argumente că mai avem o intelectualitate şi cîteva idealuri? Şi cine ar putea susţine acum, la un secol de la Marea Unire, că sîntem cu adevărat o naţiune, adică o fiinţă vie care-şi decide singură soarta? Trăim, din păcate, în afara culturii şi a educaţiei în general, într-o lume creată de activişti mult mai mediocri decît înaintaşii lor, care n-au nici o legătură cu ţara, cu tradiţiile, istoria şi cultura ei. O lume fără valori şi fără repere în care, de un sfert de secol, se desfăşoară o nesfîrşită campanie electorală, într-un rai al hoţilor, al marilor hoţi şi învîrtiţi, în care cei ce fură zeci şi sute de milioane de euro rămîn cu banii dacă devin turnători, în timp ce pentru cei cu salarii umilitoare, dar cu o răspundere uriaşă, se aplicã legi drastice dacă acceptă cincizeci sau o sută de lei. Ce stat e ăsta care, pentru cea mai complicată şi mai dificilă meserie, nu e în stare să asigure decît legi brutale, concepute dintr-o perspectivă mai îngustă decît odinioară? Nu îmi dau seama din ce clasă ar trebui să înceapă culturalizarea lor, dar acum pare foarte tîrziu.

Oamenii nu mai ştiu cine sînt, de unde vin, ce au făcut strămoşii lor, la ce folosesc libertatea şi demnitatea pe care le dau pe un kil de zahăr şi pe altul de făină. Cei mai mulţi sînt ca nişte patrupede stradale într‑o eternă căutare a hranei. Crimele, violurile, accidentele din cauza alcoolului nu mai sînt rarităţi, dimpotrivă. Cine a scris Biblia? Popa! Ce sărbătorim la Paşte? Nu ştiu. Cine-i preşedintele ţării? Nu mă interesează! Şi, fiindcă tot ne aflăm într-un sezon de mare rătăcire în care se mai vorbeşte de închisori şi cătuşe, l-am recitit pe Slavici, deşi soluţia au strigat-o absolut toţi cei ce ne-au precedat şi ne-au orientat prin pustie. Căci nu există decît una. În apelul adresat publicului, cu prilejul Serbărilor de la Putna din 1871, marele scriitor spunea: „Naţiunea română voieşte cultură, şi cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut şi la Lomniş, omogenă în sînul Carpaţilor şi pe malurile Dunării bătrîne…“ Mai mult, „domnişoarele române“ sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripţiunea: „CULTURA E PUTEREA POPOARELOR“.

Slavici nu şi-a ascuns niciodată sentimentele filogermane, iar în perioada ocupaţiei Bucureştiului a publicat cîteva articole în ziarul nemţesc din Bucureşti, drept pentru care, în buna tradiţie democratică românească, a fost scuipat şi înjurat pe stradă, unde „patrioţii plini de însufleţire îşi uşurau inima suduindu-mă ori voind să-mi tragă cîteva“. Agresat, scuipat şi fugărit, ocolit de oficiali şi de prieteni, cel ce convinsese Transilvania că „Soarele românilor la Bucureşti răsare!“ şi-a urmat destinul prin închisori înspăimîntător de murdare şi pline de rîie şi păduchi. L-au închis şi ungurii, l-au închis şi românii, care, în relaţia cu el, şi-au dovedit cu prisosinţă aşa-zisul respect pentru valori, iar cine va voi să facă vreo comparaţie va descoperi că nu sîntem departe nici de moravurile de atunci şi nici de precara igienă. Mai mult, se va convinge că salvarea este una singură, cea brodată pe steagul inscripţionat de „domnişoarele române“. În imperiu sau în patria mamă, în închisori sau în libertate, Slavici, admiratorul necondiţionat al lui Confucius, a rămas el însuşi avînd o tărie sufletească greu de imaginat şi o ştiinţă de a privi lucrurile de la o altă altitudine intelectuală şi morală, inaccesibilă celor mai mulţi dintre cei puţini. La Văcăreşti, cum povestea Arghezi, cînd a venit vremea eliberării, a făcut o cerere la comandantul închisorii să mai rămînă cîteva zile pentru că nu-şi terminase o nuvelă. Prin nu ştiu ce asociaţie, poate pentru că e vorba de destin în viaţa unor ţări, dar şi a unor oameni, îmi vine în minte o concluzie a lui Carlos Fuentes după ce a citit un strălucit eseu al Simonei Weil despre Iliada lui Homer: „Nimeni nu e la adăpost în faţa destinului său. Niciodată să nu priveşti cu admiraţie puterea, să nu-ţi urăşti duşmanul şi nici să nu dispreţuieşti pe cel aflat în suferinţă“.

Articol publicat în revista Cultura, 20 august 2015
Academicianul Augustin Buzura s-a stins din viata recent la varsta de 79 de ani

4 COMMENTS

  1. Cam aceleasi idei, cu alte cuvinte:

    ”În România a vorbi despre ideologii după 1989 este mai degrabă un exerciţiu lingvistic. În România de azi, o ţară a partidului unic, Partidul Structurilor, ideologiile sunt vălul de pe frontispiciul partidelor, dar un văl care, dacă nu este ales în chip aleatoriu, atunci în mod sigur e unul formal, al cărui rost e unul pur decorativ(…)
    În aparenţă în România sunt mai multe partide. În realitate nu există decât un partid, cel al Structurilor, prin Structuri înţelegând matricele sociale alcătuite din foştii securişti şi cadrele apăratului comunist de partid. Aceste matrice, veritabile pârghii de putere în organismul societăţii, au pătruns peste tot, în mass-media, în lumea afacerilor, în reţeaua bancară privată sau de stat, şi fireşte în toate partidele, împrumutând cameleonic chipul ideologiei partidului în care s-au refugiat. Fluxul şi refluxul schimbărilor politice au lăsat netulburat stratul adânc al apei în care se adăpostesc aceşti supravieţuitori cu stabilitate de miriapode şi cu elasticitate de amoebe. Se mişcă în orice direcţie, iau orice formă şi au un arghirotropism înnăscut”.

    ”Dumnezeul lor de acum e banul, iar în mintea lor nu poate încăpea gândul că există oameni care să nu poată fi cumpăraţi, şantajaţi sau intimidaţi. Sunt latenţi, dar ies la suprafaţă prin prelungiri pseudopodice, pe care fireşte că le poţi tăia, însă degeaba, se regenerează miraculos ivindu-se din nou, printr-o nouă prelungire pseudopodică al cărei chip e altul, deşi structura din care a răsărit e aceeaşi(…)
    Un om politic, dacă vrea să mişte cât de cât, nu numai că este silit să se supună coerciţiei exercitate de Structuri, dar, mai mult, el este obligat să facă parte din Structuri. Cine nu face parte din Structuri este un pion a cărui eficienţă este nulă. Aceasta este teza mea: nu te poţi păstra la putere dacă nu faci parte din Structuri, tot aşa cum nu te poţi mişca eficient pe tabla de şah dacă nu te foloseşti de câmpurile de forţă ale ei”.

    https://www.flux24.ro/ofiterii-romani-de-informatii-sunt-prosti-de-bubuie/

  2. Hai ca usor, usor, marii aparatori ai neamului, psdistii spagasini, fac tot ce pot sa elimine orice control la taierile de padure.
    Probabil s-a gandit dragnea ca vrea sa se faca emir si atunci vrea sa fie desert.

    • Un raspuns pe masura #rezistentei tale intelectuale. Din cauza stralucirii articolului de mai sus nu mi-am permis niciun comentariu.

Leave a Reply