Un studiu esential : Rusia, NATO şi strategia de securitate a Mării Negre

#TrueStoryProject a prezentat pe pagina www.truestoryproject.ro un studiu realizat de unul din cele mai influente organizatii americanii specializate in probleme de aparare – Rand Corporation – despre securitatea in bazinul Marii Negre, cu o relevanta speciala pentru Romania. Am facut parte dintre cei 24 de specialisti participanti la dezbaterea ce a constituit baza acestui studiu pe care-l redau in continuare.

Rusia, NATO şi strategia de securitate a Mării Negre

Perspective regionale din Workshop-ul 2019
Stephen J. Flanagan and Irina A. Chindea
Pregătit pentru Comandamentul European al SUA

Prefaţă

Pe 22 martie 2019, RAND Corporation şi Biroul din Bucureşti al German Marshall Fund (GMF) al Statelor Unite, în cooperare cu Institutul Aspen România au organizat un workshop cu tema “Rusia, NATO şi strategia de securitate a Mării Negre: perspective regionale”, în Bucureşti, România. Acest workshop a reunit un grup de 24 de experți și foști oficiali din Europa și Statele Unite pentru discuții sub regulile Chattam House pe patru teme relevante în contextul strategic din Marea Neagră:
(1) strategia Rusiei în regiune
(2) armata rusă; instrumente de ‘soft power’
(3) obiective și interese occidentale
(4) elemente ale strategiei occidentale.

Acest raport sintetizează dialogul dintre participanți pe fiecare subiect în parte. De asemenea, include informaţii despre contextul geopolitic furnizate de organizatorii RAND și GMF, informaţii care au determinat o serie de întrebări ce încadrează dialogul.

Cercetarea şi acest workshop au fost sponsorizate de Inițiativa Strategică pe Rusia a Comandamentului Statelor Unite în Europa (EUCOM) și au fost desfășurate în cadrul Centrului de Politici Internaționale pentru Securitate și Apărare al RAND National Defense Research Institute, un centru de cercetare și dezvoltare finanțat federal, sponsorizat de Biroul Secretarului Apărării, Statul Major al SUA, Unified Combatant Commands, Armata SUA, Marine Corps, agențiile de apărare și Comunitatea de Intelligence pentru apărare.

Pentru mai multe informații despre Centrul de Politici Internaționale pentru Securitate și Apărare RAND, consultați www.rand.org/nsrd/ndri/centers/isdp sau contactați directorul (informațiile de contact sunt furnizate pe pagina web).

Echipa de proiect RAND își exprimă profunda recunoștință către Alina Inayeh, director al Black Sea Trust pentru Cooperare Regională și Biroul din București al GMF, și Mircea Geoană, președintele Institutului Aspen România, pentru implicarea în orchestrarea discuţiilor; și către Larisa Rotraru, de la GMF București, pentru eforturile sale deosebite în alcătuirea unui grup remarcabil de participanți și gestionarea tuturor aspectelor legate de organizarea workshop-ului. De asemenea, James Hoobler de la RAND a adus contribuții valoroase acestui workshop. GMF contribuie la consolidarea și cooperarea transatlantică privind provocările și oportunitățile regionale, naționale și globale, în spiritul Planului Marshall. Pentru mai multe informații despre Trustul Marea Neagră pentru Cooperare Regională, vizitaţi www.gmfus.org/program/black-sea-trust-regional-cooperation.
Black Sea Trust for Regional CooperationTen Year Anniversary of the Black Sea Trust for Regional Cooperation — A Project of the German Marshall Fund of …

Introducere

Regiunea Mării Negre este principalul teatru în care se desfășoară competiţia dintre Rusia și Vest pentru viitorul Europei. Regiunea a cunoscut două decenii de conflicte mocnite chiar şi înainte de anexarea ilegală a Crimeei de către Moscova în 2014, iar Rusia a utilizat forța militară împotriva altor țări din regiune, din 2008 și până acum, de patru ori. De asemenea, Moscova folosește instrumente informaționale, economice, energetice și clandestine pentru a-şi atinge obiectivele. Alte state din regiune au interese distincte și uneori divergente pe care doresc să le protejeze, ceea ce a făcut ca dezvoltarea unei strategii occidentale coerente pentru abordarea diverselor provocări ale Rusiei să fie nerealizabilă.

În acest context, RAND Corporation și Biroul din București al German Marshall Fund (GMF) din Statelor Unite, în cooperare cu Institutul Aspen România, au organizat un workshop pe tema „Rusia, NATO și Strategia Mării Negre: Perspective Regionale” la București, România, pe 22 martie 2019. Acest workshop desfășurat sub regulile Chattam House, a reunit un grup de 24 de experți și foști oficiali din Europa și Statele Unite care să abordeze patru întrebări interrelaționate:
(1) Care este strategia Rusiei în regiunea Mării Negre?
(2) Cum susțin instrumentele de influență și dezvoltarea militară a Rusiei, această strategie?
(3) Care sunt interesele cheie pe care alte state cu ieșire la Marea Neagră doresc să le promoveze și să le protejeze?
(4) Care sunt elementele unei strategii occidentale durabile pentru protejarea intereselor respective?

Această lucrare rezumă dialogul dintre participanți pe fiecare subiect. Acesta include, de asemenea, informații despre contextul geopolitic furnizat de organizatorii RAND și GMF, care au generat o serie de întrebări menite să încadreze dialogul.

Puncte cheie

●     Regiunea Mării Negre joacă un rol important în obiectivul general al Rusiei de a restabili influența și controlul de-a lungul granițelor sale, ambele pierdute de la prăbușirea Uniunii Sovietice, și de a limita influențele occidentale și integrarea statelor regionale în comunitatea euro-atlantică.

●     Ocuparea și militarizarea Crimeei de către Rusia, modernizarea Flotei Mării Negre și expansiunea militară în Districtul Militar de Sud au consolidat influența sa în regiune și capacitățile de proiecție a forței în Mediterana de Est și Levant.

●     Obiectivele generale ale Moscovei sunt adaptate condițiilor din fiecare țară a regiunii, având ca scop menținerea diverșilor vecini în stări de nealiniere sau insecuritate în relație cu Rusia și Occidentul, și vulnerabile influențelor economice, politice și maligne ale Rusiei.

●     Interesele diferite și adesea divergente ale țărilor din regiunea Mării Negre fac dificilă elaborarea unei strategii occidentale unitare și durabile pentru a combate influența malignă a Rusiei și intimidarea pe care o practică în zonă.

●     O strategie occidentală eficientă trebuie să aibă mai mult succes în combaterea operațiunilor de informații, a influenței maligne și a amenințărilor hibride rusești.

●     O postură de descurajare militară credibilă nu trebuie să însemne neapărat o capacitate militară egală cu cea a Rusiei. Utilizarea sistemelor avansate de apărare a spațiului aerian și de coastă, amplasate în România și Bulgaria pentru  a combate amenințările Rusiei cu rachete ofensive, extinderea exercițiilor NATO și continuarea asistenței occidentale acordate Ucrainei și Georgiei în dezvoltarea capacităților lor de apărare națională ar putea spori descurajarea acțiunilor Rusiei în regiune.

Strategia Rusiei în regiunea Mării Negre

Faptul că regiunea Mării Negre este punctul central al strategiei Moscovei în Europa poate fi dezbătut. Cu toate acestea, discuțiile în cadrul workshop-ului au subliniat că regiunea are un rol important în obiectivul general al președintelui Putin de a restabili influența și controlul Rusiei de-a lungul granițelor sale, ambele pierdute de la prăbușirea Uniunii Sovietice, și de a limita influențele occidentale și integrarea statelor regionale în comunitatea Euro-Atlantică. După cum a menționat unul dintre participanți, cele două mai mari catastrofe istorice din narațiunea naționalistă rusă au fost Războiul Crimeii din 1856 și prăbușirea Uniunii Sovietice. Rusiei i-a luat 22 de ani pentru a-și recăpăta statutul în Marea Neagră după Războiul Crimeii din 1856 și a trecut tot atât timp între dispariția Uniunii Sovietice și renașterea Rusiei în regiune. Marea Neagră a fost, istoric, poarta către cea mai vulnerabilă parte a Rusiei. Unul dintre participanți a susținut că documentele strategice rusești nu creionează o strategie clară pentru regiunea Mării Negre și că acumularea de forțe navale și terestre reflectă o abordare tradițională pentru atingerea obiectivelor sale politice.

Putin a adoptat o abordare naționalistă și a justificat militarizarea strategiei rusești ca fiind concepută pur și simplu pentru apărarea împotriva politicii occidentale de destabilizare și a amenințărilor militare sofisticate. Prin câștiguri graduale, strategia rusească încearcă să transforme Marea Neagră – precum și Marea Azov – în adevărate căi navigabile interne, unde Rusia poate avea genul de libertate de acțiune pe care l-a obținut în Marea Caspică.

Marea Neagră susține interesele rusești dincolo de limitele geografice ale regiunii. Este o rampă de lansare, iar strâmtorile turcești sunt poarta de acces a proiecției puterii militare rusești în Mediterana de Est și Levant. De asemenea, este legătura pentru captarea piețelor energetice din sud-estul Europei și, apoi, din inima Uniunii Europene. Resurgența rusă este, de asemenea, un răspuns la implicarea diminuată a SUA și a Occidentului în Orientul Mijlociu, unde Moscova a preluat inițiativa și a umplut golul prin intensificarea angajamentelor diplomatice și operațiunile sale militare din Siria. Câțiva participanți au susținut că prioritatea Rusiei este securitatea granițelor sale. Un altul a susținut că Ucraina este mult mai importantă pentru Kremlin decât Siria, aceasta din urmă fiind doar o distragere a atenției Occidentului, în timp ce Moscova își urmărește interesele mai aproape de casă.

Obiectivele generale ale Moscovei sunt adaptate condițiilor din fiecare țară a regiunii, având ca scop menținerea diverșilor vecini în stări de nealiniere sau insecuritate în relație cu Rusia și Occidentul, și vulnerabile influențelor economice, politice și maligne ale Rusiei. Strategiile sale, în consecință, variază.

●     Separarea Turciei și Bulgariei de politicile NATO și UE prin stimulente economice și energetice este un element cheie al strategiei Rusiei. Operațiunile de informare și influențare a mass-mediei din aceste țări încearcă să promoveze atitudini pozitive față de Rusia și să minimalizeze capacitățile sale militare crescânde.

●     Rusia încearcă, de asemenea, să escaladeze tensiunile și suspiciunile reciproce în relațiile Turciei cu Statele Unite și Uniunea Europeană pentru a eroda și mai mult orientarea occidentală a țării. În timp ce așteptata finalizare a conductei TurkStream în 2019 va accentua dependența Turciei de gazele naturale rusești, Rusia a prezentat proiectul ca o susținere a importanței geopolitice și a ambiției Turciei de a deveni un hub principal pentru livrările de gaz rusesc în Europa. Construcția centralei nucleare Akkuyu în sudul Turciei de către compania nucleară de stat Rosatom va accentua și mai mult dependența Turciei de energia și tehnologia rusă și a devenit o altă sursă de fricțiune cu UE.

●     În mod similar, Rusia a avansat perspectiva că propusa conductă TurkStream 2 ar putea face din Bulgaria o țară hub pentru gazele naturale rusești. Bulgaria nu are capacitățile necesare pentru a deveni o țară hub, dar ar putea deveni o țară de tranzit.

●     Moscova a încercat să inducă un sentiment de vină țărilor UE și NATO pentru acțiunile lor în Ucraina, prin întreținerea ideii că amestecul occidental în politica ucraineană și încurajarea țării să caute aderarea la NATO au provocat intervenția militară a Rusiei. Cu toate acestea, în 2013, mai puțin de 15 la sută dintre ucraineni și-au exprimat sprijinul pentru aderarea la NATO și niciunul dintre liderii revoluției Euromaidan nu a susținut acest demers.

●     Acțiunile rusești în Marea Azov susțin strategia sa în Marea Neagră, îndreptate împotriva Ucrainei și în extinderea controlului asupra Crimeei. Întârzierile arbitrare ale transportului comercial prin strâmtoarea Kerch, confiscarea navelor și arestarea personalului naval ucrainean sunt concepute de Rusia pentru a izola estul Ucrainei, a împiedica comerțul și a favoriza instabilitatea politică și socială. Mai mult, acțiunile rusești sunt menite să amenințe Ucraina cu pierderea controlului asupra teritoriilor de pe țărmul estic al Mării Azov, între Crimeea și Mariupol, pentru a crea un coridor terestru între sudul Rusiei și Crimeea.

Rusia a urmărit ceea ce un participant a numit o abordare „neocolonială” în relațiile cu Caucazul. Prin investiții limitate și utilizarea periodică a forței militare, Moscova a obținut hegemonie politică și acces militar. Moscova a obținut o dominație și o libertate de acțiune aproape totală în Marea Caspică, și a urmărit să sublinieze acest statut atunci când a lansat rachete din regiunea Caspică împotriva Statului Islamic din Irak și Levant (ISIS) din Siria. Prin întreținerea conflictelor înghețate în Georgia, Moldova, Azerbaidjan și Ucraina prin interpuși locali, Rusia a încălcat flagrant dreptul internațional și Principiile Helsinki, a schimbat frontierele cu forța și a desfășurat trupe ruse în teritoriile ocupate, cauzând astfel dislocări ale populației. Moscova a înmulțit intenționat numărul de conflicte deschise din regiune pentru a dobîndi mai multe avantaje în negocierile cu Occidentul pentru rezolvarea acestora, acumulând cât mai multe monede de schimb, chiar și pentru probleme pe care le consideră priorități minore. Aceste chestiuni cu priorități reduse pot fi apoi monetizate în schimbul unor concesii pentru priorități reale. Moscova se prezintă apoi ca arbitrul indispensabil în soluționarea acestor conflicte, ceea ce duce la o influență extinsă a Rusiei asupra viitoarelor sisteme politice și a economiilor țărilor vizate. Anexarea Crimeei de către Rusia a dus la dobîndirea de teritorii strategice, la dezvoltarea unui bastion militar și la extinderea semnificativă a zonei sale economice exclusive în Marea Neagră. În Caucaz, Moscova încearcă să păstreze status quo-ul și să mențină droit de regard asupra politicilor externe ale țărilor din regiune.

Rusia încearcă, de asemenea, să redefinească acordurile de securitate regională. Turcia este un partener dispus, care încă se agață de ideea că poate colabora cu Rusia în calitate de partener egal în gestionarea comună a Mării Negre, așa cum au făcut-o în anii ’90. Această noțiune a devenit de neviabila după anexarea Crimeei și extinderii capacităților militare rusești acolo precum și în alte părți din regiune. Rusia este superioară din punct de vedere militar și vede Turcia ca un partener minoritar în Marea Neagră și în gestionarea conflictului din Siria. Un participant a susținut că Turcia nu ar trebui privită ca având o strategie coerentă pentru Marea Neagră, ci mai degrabă că politica turcă în regiune a fost modelată în mod reactiv și dezordonat, conform schimbărilor politicilor Ankarei în ceea ce privește Siria, Rusia și Statele Unite.

Armata Rusă și Instrumente Soft-Power

Evoluții Militare

Anexarea și militarizarea Crimeei sunt elemente centrale în realizarea obiectivului Moscovei de a stabili o bază pentru proiecția puterii regionale, în care rachetele de croazieră cu rază lungă și sistemele de apărare costieră pot amenința forțele occidentale în toată Marea Neagră și dincolo de aceasta. Începând cu 2015, Rusia a instalat sisteme mobile de rachete de tip Bastion pentru apărare costieră și cel mai avansat sistem de apărare antiaeriană cu rachete din inventarul Rusiei, S-400 Triumph, pentru a spori și alte capabilități militare. Reactivarea stațiilor radar de avertizare timpurie și instalarea echipamentelor avansate de război electronic sprijină, de asemenea, dezvoltarea unei rețele rusești Anti-Access / Area Denial (A2/AD) mai eficiente. Există, de asemenea, rapoarte neconfirmate din surse ucrainene ce spun că Rusia a făcut pregătiri pentru restaurarea depozitelor de arme nucleare din Crimeea ca bază pentru rachete și aviație strategică.

Din Crimeea, Rusia este într-o poziție consolidată pentru proiecția puterii regionale, incluzând punerea în scenă a acțiunilor de desant aerian și amfibiu în Odessa, marginea nordică a Deltei Dunării în apropiere de granița românească, și până la Tiraspol și Transnistria din Moldova. S-a dezbătut dacă acumularea de capacități militare a Rusiei în Marea Neagră este sustenabilă pe termen lung, iar mai mulți participanți au susținut că ținta sa pe termen scurt și mediu este Ucraina. Ținând cont de capacitatea Rusiei și posibila intenție de a efectua o viitoare incursiune în Ucraina, mai mulți participanți au cerut conducătorilor din regiune și Occident să fie vigilenți și să nu rateze momentul pentru a răspunde hotărât la agresiunea rusească, așa cum s-a întâmplat în cazul anexării Crimeei și a ocupării regiunii Donbas.

Dezvoltarea capabilităților navale ce vin în sprijinul obiectivelor Rusiei includ atât proiecția puterii, cât și controlul mării, nu doar abilitatea defensivă. Începând cu 2014, Rusia a adăugat șase corvete, șase submarine din clasa Kilo și trei fregate cu rachete din clasa Amiral Grigorovici. Aceste noi corvete și submarine sunt echipate cu sisteme supersonice 3M-54 Klub anti-navă și rachete de croazieră 3M-14, iar fregatele sunt echipate cu rachete anti-navă Kalibr cu o rază de 400 de mile și rachete Buk, cu o rază de 40 de mile, printre alte arme. Rachetele rusești de croazieră au acum o rază de acțiune pe întreaga Mare Neagră, în timp ce, se estimează, că sistemele de rachete defensive pot acoperi aproximativ 40–50 la sută din suprafață. Pentru a-și îndeplini ambițiile de control a Mării Negre și dezvoltarea unei rețele A2 / AD în regiune, Marina Rusă a crescut numărul navelor de suprafață și a submarinelor din flotele Mării Negre și  Mării Nordului, inclusiv transportatoare din grupul Kuznetsov, la baza navală din Tartus, Siria și în estul Mediteranei; de asemenea, a instalat rachete de croazieră anti-navă Bastion, sisteme defensive cu rachetă S-300 și S-400 și avioane cu rachete de croazieră în Siria.

Ca parte a unui război psihologic, Rusia încearcă să promoveze percepția că rețeaua A2 / AD formează o bulă impenetrabilă sau fără vulnerabilități, pentru a paraliza sistemul de luare a deciziilor în cadrul NATO într-o situație de criză și pentru a submina coeziunea alianței în regiune. Câteva analize independente au sugerat că, în timp ce sistemele de apărare aeriană ale Rusiei sunt formidabile, acestea au lacune și sunt vulnerabile la capacitățile ofensive occidentale.[1]

În discursul său din 2 martie 2019 despre viitorul strategiei militare ruse, Șeful Statului Major General, Valery Gerasimov a declarat că forțele armate ale Rusiei trebuie să mențină un potențial „clasic” și „asimetric” în purtarea războiului modern, ceea ce unii consideră o reafirmare a continuării exercitării de către Rusia a ceea ce se numește război „de nouă generație”. El a menționat intervenția Rusiei în Siria cu o forță expediționară mică, combinată cu operațiuni de informare, ca reprezentând lecții pentru apărarea intereselor rusești dincolo de granițele sale. El a sugerat, de asemenea, că armata ar trebui să aibă un rol mai mare în coordonarea elementelor non-militare.[2]

Discuția a continuat să abordeze de ce, având în vedere interesele discordante și tensiunile crescânde, nu a existat un război mai amplu în regiune. Câțiva participanți au susținut că acest lucru a fost posibil deoarece Rusia a reușit să își atingă obiectivele prin alte mijloace, inclusiv operațiuni de influență, acțiuni non-militare și militare sub acoperire și la vedere (inclusiv atacuri cibernetice) și alte tehnici de război hibrid. Alții au spus că acest lucru sugerează că Moscova ar putea să nu fie pregătită să riște o confruntare cu NATO. A existat o dezbatere dacă amenințările hibride ar trebui privite ca o alternativă la sau un precursor pentru o acțiune militară mai puternică, dar nu este obligatoriu ca aceste alternative să se excludă reciproc. Adică, măsurile hibride pot fi o modalitate de a testa determinarea în timp ce conturează mediul, precum și de a menține opțiunea de escaladare, în funcție de reacțiile altor actori.

Instrumente Soft-Power de Influență Malignă

Rusia utilizează o gamă largă de instrumente de Soft-Power, inclusiv propaganda și influențarea mass-mediei, pentru a submina unitatea transatlantică. În regiunea Mării Negre, Rusia este pricepută în a profita de deficiențele dezvoltării democratice și a vulnerabilităților de guvernare pentru a denatura discursul politic în multe țări. Rusia este la fel de aptă în exploatarea legăturilor financiare, a proprietății și a legăturilor politice formale sau informale cu presa pentru a sprijini diseminarea propagandei Kremlinului în regiune. Rusia folosește importurile ca pârghie pentru a sprijini actori clientelari în statele din regiune, în timp ce exportă corupția ca o formă de politică publică, ceea ce deservește atât îmbogățirii cât și expansiunii elementelor de intelligence în sistemele politice și economice regionale.

Unul dintre participanți a subliniat modul în care manualul de dezinformare al Moscovei folosește tehnici care includ mai degrabă senzaționalism și nu fapte; reprezentarea binară alb-negru a Rusiei în termeni pozitivi și a Occidentului în termeni negativi; sarcasm; paralelele și generalizări istorice fără fundament; și citarea ostentativă a oficialilor și agențiilor de știri ruse. Articolele de știri rusești au o anumită înclinare, în timp ce articolele de opinie exprimă prejudecăți explicite. Mass-media de genul Sputnik pur și simplu diseminează narațiunea Kremlinului, în timp ce altele oferă un conținut mai adaptat publicului național și obiceiurilor acestuia de consum. În unele cazuri, precum Bulgaria, care nu are legături extinse cu mass-media rusească, impactul propagandei rusești este restrâns. În altele, cum ar fi Georgia, unde 18% din populație își ia știrile din surse rusești, este mult mai răspândită. În mod similar, Moldova are un număr mare de canale în limba rusă, iar mass-media Kremlinului are o importanță care susține influența rusă. Armenia este, de asemenea, ancorată pe orbita mass-mediei rusești, deoarece a moștenit legături extinse cu aceasta, iar mass-media rusă este populară în țară.

În Turcia, Rusia beneficiază de prăbușirea mass-mediei mainstream și populare sub represiunea guvernamentală. Având la dispoziție doar mass-media controlată de guvern, mulți turci, chiar și cei cu o puternică orientare occidentală, au apelat la Sputnik Türkiye pentru știri scrise și la Radio Sputnik (RSFM) și RT pentru emisiuni de știri în limba turcă. RT și Sputnik Türkiye rămân militanți laici, alimentând diviziunile societății turce în beneficiul Rusiei și al președintelui Erdoğan. În unele cazuri, presa rusă a plănuit publicarea de știri dăunătoare pentru a-l submina pe Erdoğan sau relațiile turcești cu Statele Unite.

Propaganda rusească din sud-estul Europei a avut cel mai mare succes în social media, unde publicul este mai degrabă înclinat spre opinia populară decât pe opinia elitelor. Rusia a folosit platforme precum Facebook pentru a propaga mesaje naționaliste false și anti-europene adevărate, prin care încearcă să submineze integrarea europeană, precum și pentru a profita de temerile de marginalizare, liberalizare, migrație și islam, în timp ce prezintă Rusia însăși drept portdrapel al valorilor conservatoare. Utilizatorii români de Facebook sunt vizați cu multă retorică anti-UE în loc de propagandă pro-rusă, care este atât de bine ascunsă încât este ușor de ratat. Eforturile de informare rusești au schimbat opinia publică românească cu privire la Sistemul de Apărare Antirachetă (BMD), transformând ceea ce a fost privit ca o garanție a securității într-un perceput risc și o provocare. Trolii de pe internet din Moscova se joacă cu sentimentalismul pro-rus al bulgarilor mai puțin educați. În Ucraina, România și Moldova, propaganda rusă încearcă să exploateze sentimentele conservatoare ale anumitor segmente ale societății, în timp ce în Armenia, Azerbaidjan și Georgia canalele media ale Moscovei concep mesaje ce promovează politici benefice intereselor rusești.

În cazul Moldovei și Ucrainei, descurajarea sau autocenzura ce au rezultat din retorica Rusiei au fost, de asemenea, identificate drept riscuri de către mai mulți participanți. Ca urmare a propagandei rusești, politicienii ucraineni și moldoveni se abțin de multe ori să urmărească măsuri care să protejeze interesul național, pentru a nu provoca Rusia. Teama este că adoptarea de politici care protejează sau promovează interesele naționale ucrainene sau moldovenești prea brusc vor provoca Rusia, care va deveni și mai agresivă decât în ​​prezent – și în orice război rezultat, Ucraina sau Moldova ar pierde.

Obiective și Interese Occidentale

Țările riverane Mării Neagre au interese suprapuse și divergente pe care doresc să le protejeze de interferențele ostile ale Rusiei. Factorii politici interni, precum și apartenența sau nivelul de asociere al țărilor la Uniunea Europeană și NATO influențează gradul de suprapunere și divergență în interese. Cu toate acestea, așa cum a observat astăzi unul dintre participanții la workshop, există adesea foarte puține motive comune și interese convergente chiar și între țări precum România și Bulgaria, ambele membre ale UE și NATO. În timp ce România blochează în mod activ influența rusă în regiune, Bulgaria a cedat adesea presiunii rusești.

Principalul interes al României este de a proteja procesul de „occidentalizare” (spre deosebire de eforturile de „rusificare” făcute în țară în primii ani ai Războiului Rece). România este foarte conștientă că forțele sale militare nu sunt suficient de mari pentru a descuraja sau a se opune cu succes unei intervenții militare ruse. Totuși, țara își poate proteja orientarea „occidentală” și procesul de „occidentalizare”, care se desfășoară începând cu 1989, de propaganda rusă și de operațiunile de dezinformare care o vizează. Deși unii experți consideră că România este „rezistentă la Rusia” și imună la propaganda rusă, această afirmație este mai degrabă valabilă la nivelul elitelor, în timp ce populația generală este susceptibilă la retorica anti-UE și anti-occidentală răspândită pe social media și media tradițională prin intermediul operațiunilor rusești.

Guvernele moldovean și român sunt îngrijorate de conflictele înghețate din regiune și încearcă să găsească soluții politice pentru a dezgheța situația din regiunea transnistreană, unde, potrivit Institutului Internațional de Studii Strategice (The Balance Militar 2019)[3], Rusia continuă să mențină aproximativ 1.500 de soldați, inclusiv 441 de menținători ai păcii care sunt acolo în acord cu Moldova, și alte 1.100 de soldați despre care Moscova susține că păzesc depozitele de muniții ale armatei sovietice, dar care

protejează și guvernul separatist. Moldova se luptă să-și definească strategia națională pentru a obține un echilibru între interesul față de integrarea europeană și minimizarea tensiunilor ulterioare cu Moscova. Rusia subminează activ suveranitatea Moldovei prin utilizarea propagandei, corupția liderilor politici și ocuparea Transnistriei. Conducerea actuală a Moldovei nu este foarte dornică să dialogheze cu Rusia cu privire la statutul Transnistriei. Politica pro-Moldova a președintelui Igor Dodon caută în cel mai bun caz un acord de asociere cu Uniunea Europeană sau o a patra cale pentru țară (nici pro-vest, nici pro-est, nici în favoarea reunificării cu România) și se angajează într-o așa-numită de-geopolitizare a țării prin păstrarea accentului pe problemele sociale și economice în locul unor probleme politice spinoase.

Cooperarea limitată pe teme de securitate cu organizațiile occidentale, cum ar fi NATO, care oferă asistență tehnică Moldovei pentru reforma sectorului de securitate, este realizată în moduri care dezvoltă o interoperabilitate limitată cu forțele armate occidentale, dar nu dezvoltă capacitățile militare în mod semnificativ. Cu toate că  președintele Dodon a încercat de două ori în 2017 să împiedice personalul militar moldovean să participe la exerciții în Ucraina cu forțele ucrainene și NATO, acțiunile sale au fost respinse de alte elemente ale guvernului.

Moldova și Ucraina împărtășesc o serie de interese cheie și ar trebui să ia în considerare o mai strânsă coordonare a politicilor lor față de Rusia și regiune. Deoarece Moldova este un element important în soluționarea conflictului din Ucraina, împărtășește cu Ucraina câteva oportunități și vulnerabilități geopolitice. De exemplu, deși Moldova este o țară fără ieșire la mare, are portul internațional Giurgiulești pe Dunăre, la 130 de kilometri de Marea Neagră, care este accesibil navelor străine. Portul prezintă o oportunitate economică pentru Moldova de a crește accesul la piețele internaționale, dar și o vulnerabilitate din perspectiva securității, deoarece forțele navale rusești l-ar putea folosi ca punct de intrare forțată în țară.

Înainte de anexarea Crimeei din 2014, Ucraina nu avea o strategie clară pentru Marea Neagră. Cu toate acestea, pierderea Crimeei și conflictul din Donbas a galvanizat gândirea strategică a Kievului. Ucraina se concentrează în prezent pe mai multe obiective strategice: dezvoltarea resurselor de gaze naturale; securitatea maritimă în Marea Neagră; și prevenirea perturbării traficului maritim, așa cum s-a întâmplat în urma incidentului Azov din 22 octombrie 2018, când paza de coastă rusă și forțele navale au interceptat violent patru nave navale ucrainene care treceau legal prin

strâmtoarea Kerch, sechestrând trei nave ucrainene și provocând daune altora, și arestând 24 de membri ai personalului ucrainean.

Ucraina este conștientă de faptul că situația maritimă reprezintă cea mai mare vulnerabilitate a țării față de Rusia. De asemenea, schimbarea de percepție rezultată în urma anexării ilegale a Crimeei de către Rusia în 2014 și instigarea unei insurgențe în estul Ucrainei s-a tradus printr-o reînnoire a priorității de aderare la UE și NATO. Ucraina ar dori o prezență sporită a NATO în regiunea Mării Negre, precum și o mai mare solidaritate între aliații NATO cu privire la evoluțiile din regiune.

În actualul mediu politic, interesele naționale ale Turciei trebuie evaluate prin luarea în considerare a intereselor politice personale ale președintelui Erdoğan cu care coexistă.

După anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, Turcia a încetat să mai fie forța navală dominantă în Marea Neagră. Mai mult, desfășurarea unor forțe rusești semnificative în Siria din 2015 și rolul dominant al Moscovei în jocul sirian restrânge în continuare opțiunile Ankarei. Cu toate acestea, Ankara continuă să nutrească ambiții mari și o implicare semnificativă în regiune.

Deși ar fi fost de așteptat o apropiere în relațiile Turciei cu Occidentul pentru a echilibra activitățile rusești în Georgia și Ucraina după războiul din 2008, aceasta s-a deteriorat, așa cum se observă din dificultățile crescânde în relațiile Turciei cu NATO și cu Statele

Unite și din colapsul procesului de aderare al Turciei la UE și a relației sale speciale cu Uniunea. Mai mult, în timp ce politica internă din Turcia a urmat o evoluție nedemocratică și naționalistă în ultimii ani, președintele Erdoğan s-a arătat mai în largul său în relația cu președintele Putin decât cu liderii europeni și americani. Dependența din ce în ce mai mare a Turciei de gazele naturale rusești și de alte surse de energie, face ca o contrabalansare turcă a puterii rusești din regiunea Mării Negre, sa fie din ce în ce mai dificilă.

Azerbaidjanul se comportă într-o manieră prudentă în relația cu Rusia. Când vine vorba

de gaz natural, acesta rămâne departe de piețele tradiționale rusești. În ultimii ani, Azerbaidjanul a salvat „Coridorul de Sud”, oferind conceptul strategic pentru dezvoltarea acestuia și injectând veniturile din petrol în proiectele de export de gaze, atunci când UE a eșuat în a oferi o strategie și investițiile de capital necesare pentru proiect. În contextul implicării sale din coridorul energetic sudic, Azerbaidjanul nu concurează împotriva gazelor naturale rusești. De asemenea, atât timp cât elitele rusești nu se implică economic în Azerbaidjan și nu își propun să își atribuie o parte dinprosperitatea țării, elitele azere vor tolera implicarea politică rusească.

În Georgia, trupele rusești sunt poziționate la câteva sute de metri de coridorul est-vest care traversează țara. Georgia este îngrijorată de faptul că Rusia ar putea smulge chirurgical acest coridor fără o invazie la scară largă prin așa-numitul proces de frontierizare, sau de avansul critic a liniilor de sârmă ghimpată rusești de câteva sute de metri în fiecare an din Osetia de Sud înspre teritoriul georgian.

Elemente Strategiei Occidentale

Interesele diferite și uneori divergente ale țărilor din regiunea Mării Negre fac dificilă formularea unei strategii occidentale unificate și durabile pentru protejarea intereselor comune și contracararea influenței și intimidării maligne rusești. România privește mai mult ceea ce se întâmplă la nord și nord-est în Ucraina și Moldova, în timp ce Bulgaria este mai preocupată de evoluțiile către sud, inclusiv despre ceea ce se întâmplă în Turcia, migrația din Siria și resurgența amenințării islamice radicale. Cu toate acestea, majoritatea participanților au convenit la nivel conceptual asupra importanței elaborării și implementării unei strategii comune coerente, chiar dacă a existat un acord limitat cu privire la elementele reale ale unei astfel de strategii.

Principalul impediment al cooperării în domeniul apărării dintre statele din regiune este lipsa unei percepții comune a amenințării, similară cu cea a statelor baltice și a celorlalte state din Europa de Nord. De exemplu, Bulgaria nu a susținut propunerea românească în perioada premergătoare Summitului de la Varșovia din 2016 de a extinde exercițiile navale ale NATO în Marea Neagră. La rândul său, Turcia insistă să păstreze status quo-ul în regiune, acționând ca și cum ar fi încă egalul Rusiei ca putere navală. În schimb, Ucraina și Georgia sunt mai îngrijorate de amenințarea rusă, și au salutat propunerea românească și sprijină propunerile României pentru o prezență militară sporită a NATO și extinderea cooperării regionale în domeniul apărării. Astfel, preferințele politice ale acestor doi parteneri NATO (Ucraina și Georgia) sunt mai aliniate decât pozițiile celor trei aliați (Bulgaria, România și Turcia) din regiune.

În plus, chiar dacă țările Baltice și Polonia au beneficiat de o relativ largă acceptare din partea UE și a NATO a amenințării rusești pentru Europa de Nord, guverne cheie ale UE și NATO arată prea puțin interes pentru securitatea Mării Negre. Câțiva dintre participanți au susținut că Marea Britanie, Franța și Germania sunt mai concentrate asupra crizelor politice actuale, cum ar fi Brexit, migrația și stabilizarea zonelor de conflict din Orientul Mijlociu și Africa decât pe preocupările țărilor din sud-estul Europei.

Această lipsă de percepție comună a amenințărilor se traduce printr-un nivel de forță NATO în regiunea Mării Negre pe care majoritatea participanților l-au considerat inadecvat pentru o descurajare credibilă. Prezența adaptată a NATO este destul de limitată, iar guvernele europene mai capabile par să fie neinteresate în a contribui cu trupe la brigada multinațională din România sau să crească prezența maritimă a NATO; prezența militară a SUA în România este în mare măsură un acord bilateral.

Lipsa percepției comune asupra amenințărilor provine, de asemenea, din opiniile divergente ale națiunilor din vestul Europei cu privire la faptul că regiunea Mării Negre este parte integrantă a Europei și a Uniunii Europene sau este doar în vecinătatea UE”. Acele guverne care văd Marea Neagră ca parte a Europei și a UE susțin politici care promovează stabilitatea, prosperitatea și securitatea în regiune, în timp ce guvernele care văd regiunea ca fiind doar în „vecinătate“ pun accent pe politici limitate la a menține stabilitatea și a evita luarea de măsuri împotriva activităților provocatoare ale Rusiei.

Această abordare ar putea promova, de fapt, instabilitatea de lungă durată în regiune, încurajând asertivitatea și agresivitatea rusească.

Un alt obstacol în vederea realizării unei strategii comune occidentale vizează diferențele Est și Vest în privința capacităților militare. Majoritatea țărilor din fostul Bloc de Est din zona Mării Negre au echipament militar învechit cu capacități care nu sunt la egalitate cu cele ale membrilor occidentali ai NATO.

Având în vedere suspendarea de către SUA a participării Turciei la programul F-35, diferențele de capacități militare probabil se vor extinde în vara anului 2019, când Turcia este probabil să fie supusă sancțiunilor americane pentru achiziționarea sistemului de rachete S-400, sistem pe care l-a achiziționat din Rusia. Implementarea sistemului S-400 ar putea, de asemenea, să pună Turcia pe calea continuarii cooperării militare cu Rusia.

Unii dintre participanți au susținut că reducerea implicării SUA, care a început anterior președinției Trump, este, de asemenea, un factor. Credibilitatea SUA în regiune a scăzut. În regiune există o percepție generală conform căreia Rusia are o strategie coerentă, în timp ce Statele Unite nu vorbesc cu o singură voce și au devenit mai puțin previzibile și mai tranzacționale în implicarea din regiune. În absența unei conduceri active a SUA și a unui angajament clar față de regiune, există puține perspective ca țările riverane și alți membri europeni ai NATO să poată elabora o strategie coerentă față de Rusia.

Un impediment suplimentar în elaborarea unei strategii comune de combatere a agresiunii ruse este percepția deteriorată a Occidentului în unele țări din regiune. Pe măsură ce politica internațională a devenit mai haotică, poziția UE și NATO printre țările din Marea Neagră s-a diminuat. Atacurile rusești persistente și operațiunile de influență împotriva Occidentului sunt o parte a problemei, dar Brexit, politicile comerciale ale SUA, deteriorarea relațiilor cu Turcia, și secularismul în declin și naționalismul în creștere în Turcia au fost citate ca factori contributori. În urma războiului din 2008 din Georgia și al anexării Crimeei din 2014, au fost ridicate întrebări la nivel regional cu privire la utilitatea unei poziții pro-occidentale, când Occidentul nu a făcut nimic pentru a proteja Georgia și Ucraina în momentul în care au avut nevoie. În acest context, înainte de a dezvolta o strategie coerentă, Occidentul trebuie să-și refacă în mod activ reputația deteriorată

și să ducă relația cu Turcia, care timp de zeci de ani a fost văzută ca un far al occidentalizării în Caucazul de Sud, pe un curs mai bun.

Câțiva participanți au observat că nu există o soluție pur militară pentru securitatea

Mării Negre. O strategie occidentală eficientă trebuie mai întâi să câștige competiția cu Rusia pentru aspirațiile cetățenilor din regiunea Mării Negre. Aceasta necesită eforturi strategice de comunicare mai eficiente și mai bine integrate, precum și eforturi de combatere a amenințărilor cibernetice și hibride.

De asemenea, este nevoie de o postură militară descurajantă mai credibilă și mai durabilă. România și Bulgaria nu pot confrunta Rusia singure, iar angajamentul Turciei față de alianță într-o viitoare criză cu Rusia a devenit incert. Este posibil ca NATO și partenerii săi cu idei similare din regiune să nu fie nevoiți să egaleze capabilitățile militare ruse pe tot spectrul. O modalitate de a spori gradul de descurajare ar putea fi implementarea unor sisteme avansate de apărare aeriană și de apărare a coastei în România și Bulgaria pentru a contracara eficacitatea amenințărilor cu rachete ofensive rusești în Marea Neagră. Asistența continuă acordată Ucrainei și Georgiei în dezvoltarea capacităților de apărare națională, așa cum fac Statele Unite și alte guverne, contribuie la descurajarea Rusiei în regiune. Un participant a sugerat, de asemenea, că aliații NATO ar face bine să mediteze la ceea ce ar putea fi dispuși să facă pentru a ajuta Ucraina și Georgia în cazul unei agresiuni militare rusești, inclusiv emiterea unui avertisment serios care să fie susținut de amenințări credibile cu represalii.

Un alt participant a sugerat că un posibil punct de plecare pentru îmbunătățirea cadrului regional ar fi parteneriate strategice bilaterale ad hoc axate pe priorități reciproce și o încercare de a gândi cooperarea într-un mod flexibil și creativ, cu opțiuni de aderare și neaderare, în timp ce NATO și UE să fie implicate unde și când este posibil. S-a discutat, de asemenea, dacă mecanismele existente de cooperare regională, cum ar fi Ministerul de Apărare a Europei de Sud-Est (SEDM), pot fi utilizate pentru a continua inițiative regionale limitate la probleme comune. Alții au cerut implicarea mai vizibilă a UE și a Occidentului în regiune asupra chestiunilor non-militare, inclusiv negocieri de pace reluate mai activ, proiecte economice, infrastructură regională și inițiative de integrare.

În cele din urmă, s-a discutat despre găsirea unor modalități de a muta conflictele în afara regiunii Mării Negre. Există și alte regiuni și chestiuni în care interesele rusești sunt vulnerabile. Aliații și partenerii cu interese comune ar putea încerca să identifice acele vulnerabilități, apoi să arate Kremlinului că alte agresiuni în regiunea Mării Negre vor fi combătute în alte zone relevante.

[1]Vezi Robert Dalsjö, Christofer Berglund, and Michael Jonsson, Bursting the Bubble Russian A2/AD in the Baltic Sea Region: Capabilities, Countermeasures, and Implications, Stockholm, FOI – Swedish Defence Research Agency, 2019, FOI-R–4651–SE.

[2]Vezi Roger McDermott, “Gerasimov Unveils Russia’s ‘Strategy of Limited Actions,’” Jamestown Foundation, Eurasia Daily Monitor, Vol. 16, No. 31, March 6, 2019.

[3]Vezi International Institute for Strategic Studies, “Russia and Eurasia,” The Military Balance 2019, p. 209.

#Rand, #study, #BlackSea, #defense, #security, #Rusia, #threat, #MareaNeagra, #Romania, #aparare