Articol scris de Yuval Noah Harari și publicat în The Guardian”
Pandemia coronavirusului ne va întoarce la atitudini mai tradiționale și mai resemnate în fața morții – sau va consolida încercările noastre de a prelungi viața?
Lumea modernă s-a conturat prin convingerea că oamenii pot să depășească și chiar să învingă moartea. Aceasta a fost o atitudine nouă, revoluționară. În cea mai mare parte a istoriei, oamenii s-au supus tăcuți în fața morții. Până la sfârșitul epocii moderne, majoritatea religiilor și ideologiilor au văzut moartea nu numai ca soarta noastră inevitabilă, ci și ca principala sursă de sens în viață. Cele mai importante evenimente ale existenței umane se întâmplau după ce ai respirat pentru ultima oară. Abia atunci aveai șansa să înveți adevăratele secrete ale vieții. Abia atunci ai câștigat mântuire eternă sau ai fost condamnat la suferință veșnică. Într-o lume fără moarte – și, prin urmare, fără cer, iad sau reîncarnare – religii precum creștinismul, islamul și hinduismul nu ar fi avut niciun sens. Pentru cea mai mare parte a istoriei, cele mai bune minți umane erau ocupate dând sens morții, neîncercând să o învingă.
Epopeea lui Gilgamesh, mitul lui Orfeu și Euridice, Biblia, Coranul, Vedele și nenumărate alte cărți și povești sacre au explicat cu răbdare oamenilor în suferință că murim pentru că Dumnezeu așa a orânduit, sau Cosmosul, sau Mama Natură, și că este mai bine să acceptăm acest destin cu smerenie și har. Poate că într-o zi Dumnezeu va aboli moartea printr-un gest metafizic grandios, cum este a doua venire a lui Hristos. Dar orchestrarea unor astfel de cataclisme a fost clar peste nivelul de înțelegere al omului de rând.
Apoi a venit revoluția științifică. Pentru oamenii de știință, moartea nu este un decret divin – este doar o problemă tehnică. Oamenii mor nu din cauză că Dumnezeu a spus așa, ci din cauza unor erori tehnice. Inima încetează să mai pompeze sânge. Cancerul a distrus ficatul. Virusurile se înmulțesc în plămâni. Și cine este responsabil pentru toate aceste probleme tehnice? Alte probleme tehnice. Inima încetează să mai pompeze sânge, deoarece nu ajunge suficient oxigen în mușchiul inimii. Celulele canceroase se răspândesc în ficat din cauza unei mutații genetice. Virusurile s-au instalat în plămâni pentru că cineva a strănutat în autobuz. Nimic metafizic în acest sens.
Știința consideră că fiecare problemă tehnică are o soluție tehnică. Nu trebuie să așteptăm a doua venire a lui Hristos pentru a depăși moartea. Câțiva oameni de știință dintr-un laborator pot face acest lucru. În timp ce, în mod tradițional, moartea era specialitatea preoților și teologilor în uniforme negre, acum este specialitatea oamenilor în haine albe de laborator. Dacă inima are probleme, o putem stimula cu ajutorul unui stimulator cardiac sau chiar putem să transplantăm o inimă nouă. În situația în care cancerul face ravagii, îl putem distruge cu radiații. Dacă virusurile proliferează în plămâni, le putem trata cu un medicament nou.
Este adevărat, în prezent nu putem rezolva toate problemele tehnice. Dar lucrăm la ele. Cele mai bune minți umane nu-și mai petrec timpul încercând să dea sens morții. În schimb, ele sunt ocupate să extindă viața. Acestea investighează sistemele microbiologice, fiziologice și genetice responsabile de boli și bătrânețe și dezvoltă noi medicamente și tratamente revoluționare.
În lupta lor de a prelungi viața, oamenii au avut un succes remarcabil. În ultimele două secole, speranța medie de viață a sărit de la sub 40 de ani la 72 de ani în întreaga lume și la peste 80 de ani în unele țări dezvoltate. În special copiii au reușit să scape din ghearele morții. Până în secolul XX, cel puțin o treime dintre copii nu ajungeau la vârsta adultă. Ei cedau în mod obișnuit la boli din copilărie, cum ar fi dizenteria, rujeola și variola. În Anglia secolului al XVII-lea, aproximativ 150 din 1.000 de nou-născuți au murit în primul an și doar aproximativ 700 au ajuns la vârsta de 15 ani. Astăzi, doar 5 din 1.000 de bebeluși englezi mor în primul an și 993 ajung să-și sărbătorească aniversarea de 15 ani. La nivel mondial, mortalitatea infantilă este în scădere la mai puțin de 5% din total.
Oamenii au avut atât de mult succes în încercarea de a proteja și prelungi viața, încât viziunea noastră despre lume s-a schimbat într-un mod profund. În timp ce religiile tradiționale au considerat viața de apoi ca principala sursă de sens, ideologiile secolului al XVIII-lea precum liberalismul, socialismul și feminismul au pierdut tot interesul pentru viața de pe lumea cealaltă. Ce se întâmplă mai exact cu un comunist după ce el sau ea moare? Ce se întâmplă cu un capitalist? Ce se întâmplă cu o feministă? Nu are rost să căutăm răspunsul în scrierile lui Karl Marx, Adam Smith sau Simone de Beauvoir.
Singura ideologie modernă care încă pune în primul plan moartea este naționalismul. În momentele sale cele mai poetice și mai disperate, naționalismul promite că oricine moare pentru națiune va trăi pentru totdeauna în memoria colectivă. Cu toate acestea, această promisiune este atât de confuză, încât chiar și cei mai mulți naționaliști nu știu cu adevărat ce să facă. Cum de fapt „trăiești” în memorie? Dacă ești mort, de unde știi dacă oamenii își aduc aminte de tine sau nu? Woody Allen a fost întrebat cândva dacă speră să trăiască pentru totdeauna în memoria filmelor. Allen a răspuns: „Aș prefera să trăiesc în apartamentul meu”. Chiar și multe dintre religiile tradiționale și-au schimbat ideologia. În loc să promită raiul în viața de apoi, au început să pună mult mai mult accent pe ceea ce pot face pentru tine aceste credințe în viața curentă.
Va schimba actuala pandemie atitudinile umane față de moarte? Probabil că nu. Efectul este exact invers. Virusul Covid-19 ne va determina probabil să dublăm eforturile pentru a proteja viețile umane. Căci reacția culturală dominantă la Covid-19 nu este resemnarea – este un amestec de furie și speranță.
Când o epidemie izbucnea într-o societate pre-modernă precum Europa medievală, oamenii se temeau desigur pentru viața lor și erau devastați de moartea persoanelor dragi, dar reacția culturală principală era una de resemnare. Psihologii ar putea-o numi „neputință învățată”. Oamenii și-au spus că este voia lui Dumnezeu – sau poate o pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. „Dumnezeu știe cel mai bine. Noi, oamenii răi, merităm asta. Și veți vedea, totul va fi bine până la urmă. Nu vă faceți griji, oamenii buni vor primi recompensa în ceruri. Și nu pierdeți timpul în căutarea unui medicament. Această boală a fost trimisă de Dumnezeu să ne pedepsească. Cei care cred că oamenii pot depăși această epidemie prin propria lor ingeniozitate, nu fac decât să adauge păcatul vanității la celelalte crime ale umanității. Cine suntem noi să stăm în calea planurilor lui Dumnezeu?”
Astăzi atitudinile sunt la polul opus. Ori de câte ori un dezastru ucide mulți oameni – un accident de tren, un incendiu major, chiar un uragan – avem tendința de a-l privi ca un eșec uman ce putea fi prevenit, mai degrabă, decât ca o pedeapsă divină sau o calamitate naturală inevitabilă. Dacă respectiva companie de trenuri ar fi respectat măsurile de siguranță, dacă municipalitatea ar fi adoptat reglementări mai bune împotriva incendiilor și dacă guvernul ar fi trimis ajutoare mai repede – aceste persoane ar fi putut fi salvate. În secolul XXI, numărul mare de decese a devenit un motiv automat pentru procese și investigații.
Aceasta este și atitudinea noastră față de virusuri. În timp ce unii predicatori religioși s-au grăbit să descrie HIV/ SIDA ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru homosexuali, societatea modernă a împins în mod corect aceste păreri către marginile societății, iar în zilele noastre considerăm, în general, răspândirea SIDA, Ebola și a altor epidemii recente ca fiind eșecuri organizatorice. Presupunem că omenirea are cunoștințele și instrumentele necesare pentru a atenua astfel de pandemii, iar dacă o boală infecțioasă scapă totuși de sub control, aceasta se datorează incompetenței umane, mai degrabă, decât mâniei divine. Covid-19 nu face excepție de la această regulă. Criza este departe de a se termina, dar jocul de aruncat vina a început deja. Diferite țări se acuză reciproc. Politicieni rivali aruncă responsabilitatea de la unul la celălalt, ca o grenadă fără ac.
Pe lângă furie, există și o imensă speranță. Eroii noștri nu sunt preoții care îngroapă morții și scuză calamitatea – eroii noștri sunt cei care salvează vieți. Și super-eroii noștri sunt acei oameni de știință din laboratoare. Așa cum cinefilii știu că Spiderman și Wonder Woman vor învinge în cele din urmă pe cei răi și vor salva lumea, așa si noi suntem destul de siguri că în câteva luni, poate un an, oamenii din laboratoare vor veni cu tratamente eficiente pentru Covid-19, poate chiar si cu un vaccin. Atunci îi vom demonstra acestui coronavirus urât cine este organismul alfa de pe această planetă! Întrebarea de pe buzele tuturor de la Casa Albă, de pe Wall Street și până la balcoanele Italiei este: „Când va fi gata vaccinul?”. Când va fi gata, nu dacă va fi gata.
Când vaccinul va fi într-adevăr gata și pandemia se va termina, cu ce va rămâne umanitatea? După toate probabilitățile, va fi necesar să facem și mai multe eforturi pentru protejarea vieții umane. Trebuie să avem mai multe spitale, mai mulți medici, mai multe asistente. Trebuie să stocăm mai multe aparate respiratorii, mai multe echipamente de protecție, mai multe kituri de testare. Trebuie să investim mai mulți bani în cercetarea agenților patogeni necunoscuți și în dezvoltarea de noi tratamente. Nu trebuie să fim prinși din nou cu garda jos.
Unii ar putea argumenta că aceasta este lecția greșită și că această criză ar trebui să ne învețe smerenia.
continuarea pe www.truestoryproject.ro
