|
Domnul Traian Băsescu:
Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
În cursul anului 1993, primul ministru Nicolae Văcăroiu a declanşat o adevărată cruciadă de calomniere şi denigrare a foştilor miniştri din guvernele Roman şi Stolojan. Desigur, nu putea fi vorba de toţi miniştrii, ci numai de aceia care au avut demnitatea să nu-şi balcanizeze conştiinţa sărind în barca puterii. Doar această categorie de demnitari trebuia utilizată ca pildă în lupta pentru eradicarea corupţiei la nivel înalt. Aşa se face că, peste noapte, devine o crimă ca un ministru adus dintr-o altă localitate să primească locuinţă, decrete şi legi abrogate explicit sau implicit redevin valabile, nave ale altor ministere devin proprietatea Ministerului Transporturilor, documente care, în litera şi spiritul lor, spun exact contrariul sunt invocate în sprijinul falselor afirmaţii.
În noiembrie 1993, Guvernul reuşeşte să depună, la diverse instituţii ale puterii, dosare falsificate care mă acuzau. Bineînţeles, înaintarea acestor dosare s-a făcut cu o puternică mediatizare, eroul naţional Ion Honcescu prezentându-şi falsurile în ambalaj de adevăr pe toate posturile de radio şi televiziune locale ori naţionale sau lăfăindu-se biruitor pe prima pagină a tuturor ziarelor, de la cele mai importante şi până la fiţuicile de familie ale extremiştilor. Nu trece multă vreme şi, ca din întâmplare, raportul Vonica preia aceleaşi falsuri, cărora le adaugă zguduitoare adevăruri despre achiziţii frauduloase de vagoane sau avioane. Este indiscutabil şi se poate proba că această parte a raportului Vonica a fost redactată sub îndrumarea pedeseristului Ion Honcescu şi a liderului PRM, fost procuror Dan Ioan Mirescu. Probele documentare aduse la audierile pe care le-am solicitat Comisiei Vonica sunt inutile. Însuşi preşedintele comisiei face ca acestea să fie ascunse şi neluate în consideraţie la redactarea raportului.
Au trecut mai bine de doi ani de când Guvernul a înaintat zgomotos dosarele către Parchetul General sau către Inspectoratul General al Poliţiei.
Faptul că, tot acum doi ani, de la această tribună, îmi declinam imunitatea parlamentară, pentru a mă pune la dispoziţia organelor de anchetă, nu a folosit la grăbirea unui răspuns oficial al autorităţilor la acuzaţiile ce mi s-au adus, chiar dacă am răspuns la toate invitaţiile Parchetului General. Acum, la mai bine de doi ani de la zgomotoasa înaintare a dosarelor şi rapoartelor, în mass-media se acreditează tot mai insistent ideea că munca justiţiarilor Honcescu şi Vonica s-a dus pe apa sâmbetei, pentru că acuzaţii ar beneficia de o imunitate parlamentară, ceea ce face imposibilă aducerea lor în faţa justiţiei. În realitate, am convingerea că organele statului, care au analizat dosarele ce mi-au fost întocmite de Guvern sau acuzaţiile din raportul Vonica, nu puteau să constate altceva decât falsitatea acestor acuzaţii.
Motivul pentru care nici Parchetul General şi nici IGP-ul nu dau răspunsuri publice, indiferent care ar fi acestea, la cele ce au constatat, nu poate fi decât politic. Resping ideea că existenţa acestor dosare nesoluţionate ar putea crea electoratului o imagine a existenţei unui şantaj sau a unui troc între foştii miniştri şi putere.
Nu doresc să rămân în politică sub apăsătoarea suspiciune că m-am refugiat la adăpostul atotputernicului privilegiu al imunităţii parlamentare.
În calitate de om politic al opoziţiei, nu am dreptul să las actualului Guvern şansa de a justifica nematerializarea acuzaţiilor false pe care mi le-a adus prin propria-mi imunitate parlamentară.
În calitate de om politic responsabil, nu am dreptul să întreţin suspiciunea electoratului asupra probităţii mele, cu atât mai mult cu cât, adesea, mi-am afirmat nevinovăţia.
În calitate de deputat de Vaslui, trebuie să dovedesc urmaşilor răzeşilor lui Ştefan cel Mare că, în septembrie 1992, au votat un om cinstit.
(Rumoare, amuzament în partea stângă a sălii)
În calitate de deputat, am obligaţia să contribui la apărarea prestigiului instituţiei supreme a democraţiei autohtone, Parlamentul României.
În calitate de părinte, am obligaţia să asigur copiilor mei dreptul de a fi, în continuare, mândri de tatăl lor.
În calitate de marinar al flotei maritime române, am obligaţia să demonstrez echipajelor de la bordul navelor petroliere ale ţării, alături de care adesea am înfruntat natura, că am rămas acelaşi comandant aspru, dar drept, care a ştiut şi ştie ce este demnitatea şi onoarea.
Din aceste motive, dar şi pentru a proba că niciodată nu am făcut din imunitatea parlamentară o pavăză pentru ilegalităţi, cu deplină încredere în justiţie, dar şi în corectitudinea actelor mele din timpul guvernării, astăzi, 9 aprilie 1996, demisionez din Parlamentul României.
Vă mulţumesc.
(Aplauze în partea dreaptă, în ultimele bănci)
|
