Sunt mai bine de 20 de ani de când Muzeul Național de Istorie e în paragină, iar patrimoniul acestuia, declarat „inestimabil” de către specialiști, zace de multă vreme în depozite. În toți acești ani, angajații și șefii instituției au cerut ajutor. Însă oficialii Ministerului Culturii, care acum – după furtul tezaurului dacic din Olanda – caută vinovați, nu au făcut nimic concret.
Mihaela Simion are doctorat în istorie şi arheologie şi lucrează la Muzeul Naţional de Istorie a României din 1996. Într-un interviu exclusiv pentru Antena3.ro, ea a povestit despre cum aproape 17 milioane de piese din patrimoniul naţional riscă să fie distruse în orice moment.
Reporter: Ce se întâmplă, în momentul de faţă, cu patrimoniul României?
Mihaela Simion: Ce s-a întâmplat (furtul pieselor dacice din muzeul din Olanda – n.r.) este o nenorocire, nici nu putem vorbi! Nici în visele noastre cele mai negre nu ne-am imaginat așa ceva! Dar ce se întâmplă cu restul?
Nu s-a furat tot tezaurul României, Doamne, încă am fost apărați. Cea mai mare parte a pieselor sunt în România. Dacă mâine e un cutremur, se va pierde tot. Clădirea în care funcționează Muzeul Național de Istorie a României nu a fost o clădire construită pentru o funcție muzeală. Această clădire este fosta Poștă Centrală și, în perioada comunistă, s-a luat decizia să se facă un Muzeu Național de Istorie a României.
Muzeul ăsta a funcționat așa cum a fost el, era un muzeu foarte mare, practic, până în 2004. În acel an s-a strâns. S-a luat această decizie din cauza precarităţii clădirii, formelor învechite de limbaj, pentru muzeologie, muzeografie. În plus, între timp s-au mai făcut nenumărate alte descoperiri și nu numai, iar patrimoniul muzeului s-a îmbogățit cu tot felul de obiecte. S-a dorit să se facă un muzeu naţional, de talie europeană, care să fie emblematic pentru capitala României.
Într-o Capitală, unde te duci prima dată? Te duci să vezi muzeul, mai ales că avem privilegiul de a avea în patrimoniul nostru câteva piese de rang zero pentru istoria umanității.
De atunci, s-au strâns exponatele. Tot de atunci, s-au perindat nenumărați miniștri ai Culturii. Şi noi am rămas niște triști muzeogravi care nu avem unde să ne spunem poveștile. Se înghesuie trist într-un hol.
Reporter: Câte obiecte aveţi în cadrul muzeului?
Mihaela Simion: Avem un patrimoniu de aproape 17 milioane de obiecte. Cifra este copleșitoare, și e atât de mare, pentru că la colecțiile Muzeului Național inițiale, s-au adăugat aceste noi și noi descoperiri, plus fabuloasa și valoroasă colecție filatelică a României.
Reporter: Şi unde se află toate acestea 17 milioane de piese?
Mihaela Simion: Toate acestea sunt, în momentul ăsta, în sediul de pe Calea Victoriei. Sunt înghesuite, în spații improprii, pe care noi și în ultimii ani, cu cele mai mari eforturi am încercat să le facem proprii, cât de cât decente.
Reporter: Există riscul ca acestea să se deterioreze?
Mihaela Simion: Sigur că da! În cazul unui cutremur e la revedere! Mai ales că noi nici nu avem un depozit de urgență în care, în cazul unui cataclism să le scoatem, să le ducem. Sigur că există.
Unde pot fi mutate 17 milioane de piese
Reporter: Dar unde ar trebui mutate aceste piese? Mai ales că ar trebui ca, anul acesta, să înceapă şi lucrările de reabilitare a clădirii MNIR.
Mihaela Simion: Problema noastră e următoarea: în momentul ăsta, după 20 și ceva de ani, suntem oarecum mai aproape de visul reamenajării muzeului. S-a semnat faza DALI, totul se desfășoară prin unitatea de implementare a proiectului și așa mai departe, a Ministerului Culturii.
Dar, ca să poți porni aceste lucrări, tu trebuie să transferi acest patrimoniu într-un spațiu securizat. Acest spațiu securizat trebuie să permită organizarea unor depozite la standarde de conservare europene, trebuie asigurate condiții de microclimat.
Vă dau un exemplu: toată lumea ne spune „închiriaţi ceva, o hală”. Noi nu putem închiria ceva. În plus, este și neproductiv pentru statul român să închiriezi ceva. În momentul ăsta, colecțiile muzeului sunt atât de mari, încât ne-ar trebui un spațiu în care să amenajăm depozitele de tranzit, laboratoarele de prelucrare primară a materialului.
Lungul drum din pământ spre sala de expoziţie
Reporter: Ne puteţi explica ce înseamnă toate astea? Pentru publicul larg, ca să înţelegem mai bine.
Mihaela Simion: Ştiţi, e toată bucătăria asta de carantină. De exemplu, eu sunt arheolog. Din momentul în care eu am scos o piesă din pământ până în momentul când ea devine obiect de expunere, e o călătorie foarte lungă și foarte interdisciplinară. Adică, de la mine, care eu am scos-o și am documentat-o și mi-am făcut treaba, piesa pleacă.
Intră în mâinile conservatorilor, restauratorilor, după aia tot noi facem toate actele de introducere în inventarul centralizat al statului. Deci e o călătorie foarte lungă, care presupune un întreg aport de specialiști. Și asta se face pentru orice piesă.
Chiar dacă am făcut o achiziție de piesă, noi nu putem băga imediat. Sunt așa-numitele “carantine”, pentru că piesele vin nu cu tot felul de încărcături microbiene, bacteriologice care pot ataca restul colecției. Și atunci sunt așa numitele spații de carantină în care se aplică toate procedurile astea.
Bunurile cu care lucrăm noi au caracter neregenerabil. Sunt lucruri care nu se cuantifică în bani. Și atunci noi solicităm de atâta vreme, dați-ne un spațiu în care să putem organiza civilizat aceste lucruri. Doi, un transport de obiecte de patrimoniu de tipul ăsta nu se face ca și cum ai căra cartofi. Este o operațiune foarte minuțioasă, planificată, cu o întreagă armată. Ne mai vorbim de condițiile de securitate. Şi nu se găseşte suportul financiar pentru a cumpăra aşa ceva.
În cazul unui cataclism, orice stat are un așa-numit depozit de tranzit, în care culegi tablourile de la Muzeu de Artă, tot ce e prin muzeele Bucureștiului dintre dărâmături, și le duci acolo să stea în siguranță ce mai pot salva. Noi, în momentul ăsta, nu avem așa ceva.
Muzeografi fără un muzeu adevărat
Reporter: Dumneavoastră de câtă vreme sunteţi la MNIR?
Mihaela Simion: Din 1996 lucrez la Muzeul Național de Istorie. Sunt unii dintre „fericiții” care au mai prins vechiul muzeu, pe vremea când aveam muzeu. Dar avem colegi care iau de-acum spor de vechime și care n-au prins… Vă dați seama, sunt 20 și ceva de ani! E o viață!
Reporter: Deci pot ieşi la pensie dintr-o clădire care nu a mai apucat să fie reabilitată, de mai bine de 20 de ani?
Mihaela Simion: Da. Sunt peste 20 de ani în care trebuie să ai grijă, deoarece, chiar dacă muzeul e închis, activitatea noastră cu publicul este 20% din ce trebuie să facă un specialist în muzee.
Obiectele astea și ceea ce avem noi în gestiune sunt niște “pacienți” care presupun o îngrijire nonstop, indiferent dacă sunt în vitrină și le vede publicul sau sunt în depozite.
Sunt tot felul de operațiuni, mai ales legate de ceea ce se numește inventarierea după norme, păstrarea, cum le ambalezi, cum le așezi, tot felul de reguli. De exemplu, știţi foarte bine: o statuie nu poți s-o pui niciodată la etajul unu. Trebuie să te gândești la structurile de rezistență. Vasele – n-ai voie să le pui în așa fel pe rafturi încât dacă e o trepidație, să cadă. E foarte complicat. Totul este o adevărată inginerie.
“De câte ori sunt reduceri de personal, acestea se fac de la cultură”
Reporter: Dar de ce credeți că s-a amânat atât de mult partea asta cu reabilitarea clădirii, cu mutatul?
Mihaela Simion: Cred că este, pur și simplu, vorba de un stat care are o economie ce funcționează pe „principiul plăpumii”. Se tot trage de plapuma asta într-o parte și în alta. Și întotdeauna rămân picioarele afară. Picioarele afară, care rămân întotdeauna, sunt domeniile legate de patrimoniul național cultural. De câte ori sunt reduceri de personal, acestea se fac de la cultură.
Noi am încercat, ne-a ajuns cuţitul la os, și ne-am organizat, inclusiv sindical. Şi anul trecut, de Noaptea Muzeelor, am închis muzeele și ne-am strâns cu toții în Piața Victoriei. N-a coborât nimeni să vorbească cu noi!
Aproape 34 de milioane de bunuri şi doar 2.000 de specialişti
Reporter: De ce n-a venit nimeni să vorbească cu dumneavoastră?
Mihaela Simion: O să vă dau nişte statistici, ele vorbesc cel mai bine. La nivelul anului 2023, România avea în patrimoniu – deci declarate, aici nu vorbesc de noile descoperiri şi de lucrurile care încă n-au apucat să intre în inventariere – 33,7 milioane de bunuri culturale și naturale, dispuse în muzeele din Capitală și din restul țării.
Din aceste 33,7 milioane de bunuri culturale, toate acestea sunt gestionate de un număr de 7.450 de oameni. Cu tot cu șoferi, cu tot cu femei de serviciu, aparatul contabil, cu tot cu paznici. Dintre aceştia, specialiştii în patrimoniul cultural naţional sunt în jur de 2000.
Faceţi nişte împărţiri şi o să aflaţi că fiecare din aceşti specialişti trebuie să răspundă de nişte cifre absolut halucinante. Nu mai vorbim de faptul că acești specialiști din muzeele publice din România sunt un fel de ucenici-vrăjitori, pentru că sarcinile lor de serviciu sunt culese din trei sau chiar patru profesii diferite, definite în COR.
Muzeografii care fac de toate
Reporter: Puteţi să ne daţi un exemplu?
Mihaela Simion: Eu. Teoretic, sunt încadrată muzeograf. La un moment dat, mi “se apasă butonul” și trebuie să devin curator și să fac tot ce face curatorul. Dar acum, în momentul ăsta, eu m-am dat de trei ori peste cap și am luat altă profesie: acum sunt arheolog expert și conduc un mare proiect de cercetare preventivă, că patrimoniul trebuie să se îmbogățească.
Şi aici fac de toate: coordonez oameni, utilaje, fac topografie, pedologie, prelevez piese, desenez… numai ce nu fac? Ori, acești oameni în momentul ăsta atât de puțini, nu prea mai sunt urmați de nimeni în spate. Pentru că sunt profesii grele, care presupun foarte, foarte multă carte şi competențe din mai multe domenii.
Eu trebuie să știu să utilizez un GPS diferențial. Colegii mei sunt și piloți atesteați de dronă, printre altele. Deci facem inclusiv colectare de date topografice. Trebuie să știu să desenez artistic, să desenez și tehnic – ăsta e desenul arheologic, să știu restaurare puțin de tot ca să știu cum iau piesa, să știu conservare, să știu arheologie foarte bine, să știu muzeologie, să știu tot felul de lucruri; să scriu și articole de specialitate, să scriu și articole pentru public, să fiu și copy-righter, ca să fac textele de expoziții, să colaborez cu graficieni, să colaborez cu arhitecți, să știu și ce suporți să cer… Ori, cine îţi mai vine?
„Sigur că oamenii se duc după Georgescu, că nu mai au muzee”
Reporter: Şi atunci eu vă întreb: cât este salariul? La atâta muncă?
Mihaela Simion: Eu am vechimea pe care o am, sunt doctor din anul 2010 în istorie și arheologie, am participat la tot felul de expoziții, am ceva articole publicate, ceva cărţi publicate. Şi salariul meu, care este unul din cele mai înalte salarii din rețeaua muzeală, cu tot cu sporul de doctorat inclus, este 5.600 de lei. Şi este cel mai mare salariu.
Păi, cine vine? Și eu sunt bine. Gândiți-vă la tinerii noștri colegi, care ies de pe băncile școlii, și au sub 3.000 lei salariu. De ce ar veni într-un muzeu?
Şi atunci guvernanţii au zis: ce să dăm noi la muzee? Ce se întâmplă dacă fac grevă? Nu se întâmplă nimic. Câţi sunt? Şapte mii cu toţii. Păi, nu-s votanţi!
Iar acuma da, e foarte indignată opinia publică. Nu vă gândiți de ce e valul ăsta de ură, de extremism, de lipsă de educație, de teoria conspirațiilor? Pentru că, de 30 de ani, au săpat la lucrurile astea care-s foarte importante pentru sănătatea unei națiuni: educație, cultură și sănătate.
Sigur că oamenii se duc după Călin Georgescu, care le spune că dacii au fost buricul pământului, pentru că ei nu mai are unde să se ducă la un muzeu, să învețe.
Vin ordonanțele trenuleț. Colegii mei, care fac educație muzeală, n-au de unde și din ce să-și cumpere materiale educative. În mare parte, s-a întâmplat de multe ori: ca să facem o expoziție, aducem lucruri de acasă, pentru că procedurile sunt foarte complicate.
De exemplu: în statul român, este legea că tot ce este peste 2.500 de lei este investiţie. Da? Ca atare, mie mi s-a cumpărat un laptop – când lucram la expoziții, prelucrez imaginea – de 2500. Cu un laptop de 2500 nu poți face prelucrare grafică. Că îţi crapă! Şi atunci, statul român preferă să-mi cumpere mie laptop în fiecare an, decât să cumpere o sculă bună o dată.
Ca să poți să faci o investiție, să-ți cumperi aparatură, să cumperi niște lucruri, trebuie făcută notă de fundamentare la ordonatorul de credit, care este Ministerul Culturii, în cazul nostru, că suntem în direct subordonaţi Ministerului Culturii. Şi asta este. Până îţi răspund ăia, că şi ei au problemele lor, probabil, nu doar nota mea de fundamentare.
E o problemă sistemică. Şi cealaltă problemă, evident: în mare parte, cultura a ajuns şi un domeniu de sinecuriat politic. Multe muzee sunt căpuşate cu conduceri sau cu personal lipitori de afişe.
Din fericire, și asta trebuie spus în cazul instituțiilor subordonate direct Ministerului Culturii, respectiv marile muzee naționale, noi nu am resimțit o astfel de presiune. Deci, din fericire, Ministerul Culturii nu s-a băgat în poveștile astea. S-a păstrat el acolo, la partea de a numi politic secretarii de stat și ministrul. Din fericire pentru noi, nu am fost expuși. Dar în teritoriu sigur că așa e.
