Un foarte bun articol al publicatiei Banatul Azi. O mafie sufocanta, oribila, vomitoasa a ingenuncheat unul din cele mai frumoase orase ale Romaniei : Timisoara.
In nenumaratele vacante pe care le-am petrecut in Timisoara, am trecut de zeci de ori pe langa aceasta casa foarte frumoasa, pe bulevardul Mihai Viteazul, venind dinspre Piata Balcescu si mergand spre Piata Operei. Acum casa e in paragina, din cauza mafiei.
Este un exemplu elocvent pentru felul in care balcanismul, coruptia si mizeria administratiei locale (dar si centrale) au invins bunul simt, cultura, valorile.
La Timisoara, un clan de tigani mafioti si-a pus orasul la picioare prin complicitatea tuturor : procurori, politisti, notari, angajati ai primariei, avocati. Sub privirea lor indiferenta, de multe ori complice, un clan plin de bani negri a murdarit orasul rozelor.
Acum liderul clanului tiganesc mafiot e condamnat, dar, ce sa vezi, nu mai e in tara. A ramas dezastrul in urma lui si a fugit cu zecile de milioane de euro. Din care inca mai ciugulesc probabil cei care sunt platiti de stat sa lupte cu mafia. Dar ei au incurajat-o.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Timișoara a avut parte de o perioadă de dezvoltare deosebită. Datorită unor autorităţi vizionare ce au intuit tot potențialul ascuns al urbei, au avut loc o serie de măsuri menite a sprijini ridicarea economică. Au fost luate măsuri de a încuraja meșteșugarii și burghezii mărunți ce se ocupau de industria casnică de mici proporții de până atunci, să devină adevărați industriași. Au apărut marile fabrici, preponderent în cartierul rezervat lor, Fabric, dar și în alte zone până atunci virane. Industrializarea accelerată a fost un real motor al exploziei economice și chiar demografice a orașului.
Treptat, dintr-o cetate fortificată cu rol preponderent militar, a devenit un centru industrial financiar al întregului sud al Ungariei de atunci. Din tot regatul, Banatul cu capitala sa Timișoara erau cam a doua putere economică după capitala rezultată prin unificarea orașelor Pesta și Buda. La o cercetare atentă a anuarelor din epocă se poate spune că în provincia bănățeană se producea cam tot ce se putea imagina în acea perioadă. De la industria grea extrem de tehnologizată până la industria ușoară ce valorifica semifabricatele din agricultura locală se găsea orice. Chiar și produsele de lux erau bine reprezentate în exporturile orașului.
Toată această efervescență nemaipomenită a atras ca un magnet oameni din toată Europa ce fie căutau o viață mai bună și voiau să-și vândă forța de muncă fie erau posesori de capital ce aveau nevoie de o piață unde să investească. După un prim pas de dezvoltare rapidă au început să vină, atrași de renumele provinciei bănățene, și specialiștii din diverse domenii conexe. Pe lângă meșteri și ingineri cu expriență au început să apară tot mai mulți avocați, economiști, artiști, arhitecți ce au început să lucreze la un al doilea etaj de nevoi, mai spirituale, ale mai vechilor sau mai noilor orășeni.
Wilhelm Mühle, căci de el ne vom ocupa azi, este un astfel de exemplu de tânăr specialist atras de mirajul noului centru urban. Mühle vede lumina zilei în localitatea Kulm din Boemia în 1844. Își face studiile în școli din Cehia și în zona germanică. Se știe cu o oarecare aproximație că pe la 21 de ani ajunge în oraș oferindu-și cunoștințele de horticultură. După destul de scurt timp ajunge în serviciul lui Wenceslas Franz Niemitz, cunoscut proprietar de grădini și comerciant de flori. Aici ajunge destul de repede până la funcția de grădinar șef. După o perioadă în slujba lui Niemitz, devine independent și ajunge la rândul său cunoscut proprietar de întinse grădini cu flori de tot soiul. Dar marea lui pasiune vor rămâne, de-a lungul întregii vieți, trandafirii.
În anul 1876 a pus bazele unei pepiniere în cartierul Elisabetin, cam pe locul în care este astăzi complexul Universității Politehnica. Pentru a-și vinde minunatele combinații florale a deschis destul de repede un magazin în plin centrul orașului, chiar în coasta Palatului Culturii, pe strada Alba Iulia de azi. Casa este într-o bună stare de întreținere și acum și cu o intuiție remarcabilă a fost numită Casa cu Flori, poate în amintirea horticultorului de acum un secol și mai bine în urmă.
Poate ineditul afacerii, poate calitatea de excepție a trandafirilor sau dragostea de frumos au dus la un succes de neînchipuit al trandafirilor lui Muhle. Din Timișoara pleacă către Budapesta, apoi Viena, pachetele cu flori. În destul de scurt timp, în toată Europa, chiar și în Orientul Mijlociu, ajung cunoscute florile din pepinierele lui Muhle. Mai multe capete încoronate printre care și reginele României și a Serbiei comandau aranjamente florale, coroane, jerbe și buchete de flori din grădina lui.
Dar adevarata notorietate este câștigată de Wilhelm Mühle odată cu marea expoziție ce se plănuia a avea loc în Timișoara în anul 1891. Pentru a celebra dezvoltarea orașului, a apărut idea unei expoziţii de produse industriale şi agricole în parcul Franz Josef. Acesta era cam pe locul ocupat azi de Parcul Copiilor şi Parcul Rozelor. Marele eveniment a avut loc între 19 iulie – 4 octombrie 1891, pe o suprafaţă de 80 000 metri pătrați, cu peste 3 000 de expozanţi, grupaţi în trei mari pavilioane (al industriei, al comerţului şi al maşinilor), a fost vizitată de personalităţi marcante, miniştri, industriaşi şi comercianţi din toată Europa. Pavilioanele realizate pentru acest eveniment aveau în total 32 de săli.
Muhle a fost nominalizat, împreună cu Wenceslas F. Niemitz (devenit între timp socrul său) pentru proiectarea și executarea Grădinii Regale de Trandafiri, care a fost inaugurată la 19 iulie 1891 odată cu deschiderea expozitiei. Locul a devenit predecesorul de astăzi al Parcului Rozelor. Prin lucrarea lor de o grandioasă opulență, au făcut loc în conștiința colectivă locală a denumirii devenită supranume, de Oraș al Florilor (sau al Trandafirilor).
Special pentru acest parc cu flori și pentru a vizita expoziția vine în oraș pentru câteva zile și împăratul Franz Joseph. Va fi momentul ce-l va consacra pe Wilhelm Mühle ca unul dintre cei mai importanți floricultori ai Europei. Mühle a dotat expoziţia cu un parc în care a expus nu mai puțin de 300 de varietăţi de trandafiri, majoritatea creații proprii. Împăratul a rămas plăcut impresionat de cele văzute, astfel încât i-a oferit lui Mühle titlul de horticultorul Curţii Imperiale. Probabil tot cu acest prilej a fost decorat cu ordinul „Crucea de aur de merit cu coroană” și a primit titlul de furnizor oficial al Curții Imperiale de la Viena.
Celebrul horticultor timișorean nu s-a limitat doar la comerțul cu flori. A dus o laborioasă muncă de cercetare, a obținut multe noi soiuri, unele încă extrem de căutate și în secolul nostru. A realizat numeroase călătorii științifice mai cu seamă în cele două continente americane. Tot din pasiune pentru atât de gingașele roze s-a ocupat, din 1893 până în 1895, de editarea revistei bilunare „Rose Zeitung”, ediția germană a revistei maghiare „Rózsa Újság” (apărută între 1889-1896 sub îngrijirea lui Ernst Kaufmann).
Dar mersul istoriei nu este atât de lin cum ar merita astfel de personalități. Foarte puțină lume știe câte ceva despre acest om deosebit. Timișorenii au aflat de Muhle mai mult din articolele despre avatarurile casei ce a aparținut dinastiei floristului.
Pe bulevardul Mihai Viteazul, la numărul trei, se găsea o vilă frumoasă și impozantă în ciuda degradării destul de accentuate. Acum se văd niște ruine. Casa, de o eleganță deosebită și proporții alese, a fost construită cam în perioada 1866/1868. Casa și terenurile din jur, ce vor forma grădinile și serele Muhle, intră în proprietatea sa în jurul anului 1878. Aici vor trăi și munci atât bătrânul cât și tânărul Arpad Muhle, multe decenii la rând. Era una din bijuteriile arhitectonice ale străzii devenite ulterior bulevard. Cu toate că era mai retrasă de la aliniamentul stradal tot domina vizual cartierul de vile prin eleganța liniilor și sobrietatea volumelor ce nu epatau prin nimic strident.
Până după 1990 încă au mai trăit în vilă urmașii lui Wilhelm Muhle. Ultimul urmaș, strănepoata florarului, a emigrat în Germania prin 1992. A donat o mulțime de obiecte, diplome. acte, statuete pentru un viitor muzeu al trandafirilor. Nu a ieșit nimic până acum. Casa a trecut prin mai multe mâini, care mai de care mai nepăsătoare cu monumentul de arhitectură.
Jaful clădirilor de patrimoniu din oraș, prin diverse șmecherii, toate la limita legii, de către diverși afaceriști ce vor să se folosescă doar de terenurile centrale, a continuat în tot deceniul zece al secolului trecut. Investitorii de carton sau de-a dreptul de cârpă ce s-au implicat în afaceri imobiliare, au umplut ani de-a rândul știrile televiziunilor. Au fost mese rotunde, discuții, lamentări despre starea clădirilor istorice. Totul în van. Casele se dărâmau sau erau “ajutate” să se prăbușească.
În cazul acestei case, sub pretextul unei consolidari, s-a dat jos tot acoperișul și timp de luni de zile apa s-a infiltrat în ziduri. Apoi a început sarabanda autorizațiilor de construcție ce nu prea existau. Amenințări cu amenzile au urmat după alte și alte scandaluri. Proprietarii voiau sume exorbitante de la autorități pentru a ceda clădirea, Primăria la rândul său a început un joc de a rezolva problema, dar fără nici o tragere de inimă. Dreptul de preemțiune era ca și necunoscut de consilierii locali. Au fost mitinguri. Mii de persoane au protestat. S-au aprins lumânări în semn de coeziune cu istoria orașului. Totul s-a stins la fel de repede cum a dispărut fumul candelelor.
Scandalul ruinelor fostei vile nu pare să se încheie prea curând. Ca o palidă consolare ce nu rezolvă mai nimic, au fost ridicate două busturi în amintirea lui Wilhelm și Arpad Muhle la intrarea în Parcul Rozelor. Bătrânul florar a fost numit Cetățean de Onoare al Municipiului. Și aici au curs bâlbele. A fost numit întemeietorul parcului construit în 1929 bătranul decedat în 1908. De fapt era vorba de fiul dânsului, tânărul grădinar Arpad Muhle. Dar ce mai conta. A fost bifată cu succes o nouă acțiune și gata. Ce mai contează că acești oameni au ridicat la nivel mondial renumele urbei.
