Un articol din remarcabila publicatie Observator Cultural surprinde o realitate dureroasa din Romania.

România ca o junglă: agresivitate şi violenţă

România ca o junglă: agresivitate şi violenţă

Valentin PROTOPOPESCU

(…)

De la nenumăratele mineriade la căderi zgomotoase de cabinete sub presiunea străzii, de la incidentele deloc rare ale mandatelor băsiste, cînd raptusul prezidenţial nu făcea deloc o bună propagandă instituţiei ca atare, la ocazionalele formule nereflectate şi abrupte ale premierului Tudose ori ale actualului locatar de la Cotroceni, de la invectivele vitriolante cultivate cu sîrg ani buni de crema elitei intelectuale băştinaşe la brutala violenţă juridică, aspru şi masiv amendată de CEDO, de la tensiunea nu rareori omucidară din traficul românesc pînă la deraparea în violenţă pură a unor proteste năzuit-paşnice ori de la banala altercaţie verbală cotidiană şi pînă la omorurile spectaculoase, care ţin capul de afiş al mass‑me­diei, societatea noastră e imposibil de apreciat ca una paşnică, moderată, benignă.

Raptus şi sînge

Faptele sîngeroase abundă. Un fost deputat agresează fizic un poliţist, apoi este maltratat de un grup de colegi ai victimei. Unui poliţist i se taie gîtul pe la spate pe peronul unei gări de provincie. Reglările de conturi între clanurile mafiote rome se lasă frecvent cu sînge. Cadavre ascunse în pădure sau plutind pe unele rîuri interioare. Mai rar sînt folosite armele de foc. Şi totuşi, unii braconieri nu ezită să tragă asupra pădurarilor. În oraşele româneşti, mari şi mici, se petrec urmăriri auto ca în filme, soluţionate abia cînd oamenii de ordine folosesc armele de foc. Din ce în ce mai des, poliţiştii sînt agresaţi de infractori sau chiar de unii cetăţeni care, deşi nu ţin de lumea interlopă, sînt apucaţi brusc de un amoc vindicativ inexplicabil.

Ultima crimă, cea petrecută la metroul bucureştean, a îngrozit opinia publică. O femeie tulburată mintal, totuşi capabilă să-şi premediteze cu sînge rece scenariul omucidar, a atacat două tinere alese aleator, pe criterii delirante, prima scăpînd ca prin minune, a doua găsindu-şi sfîrşitul sub roţile locomotivei. Iar acest trist eveniment s-a produs între două încăiereri verbale consumate sub cupola Parlamentului României, unde agresivitatea discursivă brută şi agresiunea tehnologică par să nu mai găsească oprelişti.

Cauzele şi vizibilitatea violenţei

De ce se întîmplă toate acestea? Din pricini care ţin, endemic, de natura omenească. (Nu ni s-a vorbit niciodată despre infracţiunile petrecute în paradis, cu toate că ele n-aveau cum să nu existe.) Iar cînd modelele sociale pledează şi ele pentru agresivitate ori violenţă (deceniul băsist merită o analiză specială, inclusiv în mediul intelectual), nu e de mirare că se ajunge la forme radicale de expresie. Asemenea episoade, mai grave sau mai puţin grave, sîngeroase de-a dreptul sau doar simbolizate verbal, ating oare un apogeu în prezentul nostru zis democratic sau ele existau, de exemplu, şi în România totalitară? Personal, mă îndoiesc că înainte de 1989 nu aveam parte de aceste incidente violente, cu diferite grade de concretizare şi distrugere. Doar că adevărul criminalistic sau al scandalului mediatic era pus sub obroc de partidul unic şi de Securitate. Lucrurile se întîmplau, în presă ajungea (dacă…) ceea ce hotăra conducerea sistemului. Po­pulaţia trebuia ferită de duritatea pilduitoare a acestor episoade violente. Moralitatea pudibondă şi revoluţionară nu „rima“ cu faptele comise de sociopaţii minori. Iar sociopatia ceauşistă, a generalilor de Securitate, marea sociopatie, aceasta era camuflată de propagandă şi vîndută ca o marfă a sănătosului pedigree al omului nou. Un asasinat nocturn ţinea de aceeaşi speţă juridică în care putea fi inclus şi genocidul contra ţăranilor în durul proces de colectivizare, însă prima faptă intra sub incidenţa codului penal comunist, a două era expresia „înnorii reformatoare“ a societăţii. Prin urmare, înainte de 1989, agresivitatea şi violenţa existau bine mersi, însă populaţia nu era informată de existenţa acestor raptusuri sîngeroase. Adevărul era monopol de partid şi de stat.

(…)