La mai puţin de 24 de ore după ce a obţinut premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de film de la Cannes, asupra genezei filmului „Bacalaureat” se fac tot felul de speculaţii. Încă un film românesc despre România? Încă un film despre „mizeriile” noastre cele de toate zilele?.
Răspunsul l-a dat chiar Cristian Mungiu într-un interviu acordat cotidianului francez „Le Figaro”, imediat după proiecţia filmului său la Cannes, şi din care Mediafax a preluat un scurt fragment:
Le Figaro: Este „Bacalaureat” o poveste tipic românească, sau una universală?
Cristian Mungiu: Eu sper că nu este un film doar despre România. Eu fac filme despre natura umană, despre dilemele morale cu care oamenii se confruntă de-a lungul vieţii. Să decizi ce să-i spui copilului tău este una dintre ele. Cu toate acestea, filmul meu nu face critică socială. El spune mai degrabă povestea cuiva care descoperă, într-un târziu, că toate lucrurile cu o oarecare însemnătate pe care le-a făcut au rămas în urmă şi decide să le dedice copiilor toată energia care i-a mai rămas.
Le Figaro: Cum v-a venit ideea să puneţi în scenă o poveste care evocă, în acelaşi timp, compromisul în educaţie şi corupţia?
Cristian Mungiu: Sunt părinte şi mă gândesc mereu la ce ar trebui să le spun copiilor mei. Iar eu fac întotdeuna filme despre lucrurile care sunt cele mai importante pentru mine la momentul respectiv. Ideea de a face un film despre relaţiile dintre părinţi-copii-adevăr s-a impus de la sine. Trăim într-o lume cu mai multe adevăruri: un adevăr pentru adulţi şi un altul, pe care noi îl construim, pentru copii. Ar trebui să avem curajul să recunoaştem că am făcut şi alegeri greşite în viaţă şi să le vorbim copiilor noştri despre asta. Urmăresc destul de atent presa şi rubricile de „fapt divers”. Am remarcat că în multe articole se vorbeşte despre corupţie. Am colecţionat aceste materiale de presă într-un dosar. Aveam şi un alt dosar cu aşa-zisele probleme de familie. Şi, într-o zi, am dat peste un articol pe care n-am ştiut în ce dosar să-l pun. Atunci mi-am spus că din amestecul acestor două teme ar putea ieşi un lucru bun…
http://www.imdb.com/name/nm0612816/bio?ref_=nm_ov_bio_sm
D-le Tudor,
Mi se pare interesant ca desi Condrea care a fost gasit aruncat pe camp (nu avea centura pusa, scaunul soferului fiind la locul lui, adica nu l-a aruncat afara din masina cu tot cu scaun) a fost resuscitat timp de 30 de minute la fata locului de cei de la salvare care au fost chemati la locul accidentului, nimeni de la salvare nu a contactat jurnalistii sau televiziunile in tot acest interval de timp, pentru ca nu exista nicio filmare sau poze de la momentele imediat urmatoare accidentului. Este stiut ca diversi lucratori de la salvare, politie, procuratura etc., reprezinta surse pentru reporteri sau gazetari, in acest caz practic acestia nefiind anuntati de nimeni desi cei de la salvare au stat cel putin 30 de minute pe camp resuscitandu-l le Condrea asta! Practic pe reporteri si pe jurnalisti nu i-a anuntat nimeni, nu au mai existat surse pentru ca nu exista poze sau filmari din momentul imediat urmator accidentului si nici din primele 30 de minute obligatorii resuscitarii de la momentul venirii salvarii la fata locului. Paaaa
Vai de sursele voastre si ale celorlalte televiziuni si de toti reporterii de teren care au ramas neanuntati in acest caz! Le-a scapat sa ia caimacul in acest mare caz de asasinat sau sinucidere comandata! Poate doar l-a luat dreac somnu’ la volan, ca pe Dumitru Tinu ala si ca pe foarte multi altii! Paaaa
Revenind la subiectul articolului: n-am văzut “Bacalaureat” dar știu bine ce ecou are România “mizeriilor” după Cristian Mungiu printre spectatorii vestici, pur si simplu, filmele lui scot cultura română din masa informa a culturii “estice”. Si nu pentru ca ar fi exotice, din contra, ce face sa vibreze spectatorul canadian, de exemplu, la un film precum “4 saptamâni…” e tematica universala a alegerii individuale, a posibilității individului de a-si alege soarta in condiții de extrema reprimare din partea statului. Sigur, povestea interesa pe mulți si pentru ca trata despre avort, o problema încă spinoasa in contextul ridicării si întăririi dreptei conservatoare, dar problema alegerii, a “choice”-ului, a liberului arbitru daca preferam întrecea interesul pentru senzaționalul faptei. După prezentarea filmului in Festivalul de la Montreal nimeni n-a mai confundat Bucureștiul cu Budapesta, cel puțin in anturajul meu larg/universitate, vecinii din cartier, librarul din colțul străzii, etc. si asta spune ceva; basca, la magazinele video din centru, au apărut imediat rafturi cu filme romanești pe care lumea chiar le închiria pe Weekend (in 2007-8 mai existau astfel de librarii video) si despre care se remarca faptul “straniu” ca nu sunt “boring”/plicticoase ca filmele rusești (categorie in care orice american vâră de-a valma tot ce mișca intre Caucaz si Carpați). Nu intru in judecați estetice aici, doar in sfera identificării spectatorului străin cu destinele romanești aduse la lumina de tinerii realizatori precum Mungiu-“mizeriile” nu se vad decât din perspectiva celor de-acasă, afară se vede, cum zice Mungiu in interviul de anul asta, doar “natura umană” si reacția omului de rând in fata marilor dileme existențiale.
Așa că Felicitări! si la mai mare cineastilor, si sa nu ne luam după acriturile de genul lui Nicușor Dan care insulta artiștii in dezbatere publica, doar pentru a sublinia “mizeriile” din spațiul (public) românesc. De altfel d-sa ar trebui sa se mai abțină de la a-si aduce șoferii sa fluiere actrițele pe platourile de tv, Alina Mungiu, șefa lui, e chiar sorella premiantului de la Cannes si s-ar putea sa se supere si sa-i retragă zornaitoarea susținere acordată până acum daca se mai ia mult de tagma fratiorului.