Dreptul celuilalt la diferenţă

Editorial din Observator Cultural Nr. 910

www.observatorcultural.ro

Periodic, spaţiul public autohton este bîntuit de conflicte ce pun în lumină absenţa educaţiei în spiritul toleranţei reciproce. Există foarte multă adversitate, intransigenţă, furie şi violenţă în lumea noastră, iar motivele acestor izbucniri sînt atît de multe şi atît de diverse, încît se poate spune că, de fapt, acestea nici nu mai contează cu adevărat, sînt doar pretexte pentru manifestarea unei frustrări colective generalizate. Psihologia colectivă şi sociologia ar avea material pentru investigaţii serioase. Noile incidente de la MŢR au fost declanşate, din nou, de proiecţia în cadrul Cinematografului MŢR a unor filme ce pun în discuţie mentalităţi, comportamente şi practici sexuale pe care, deşi legea le recunoaşte şi le protejează, morala publică – ipocrită, conformistă, tradiţională etc. – refuză să le accepte. Pentru că evenimentele de acum nu diferă prea mult de cele de acum cinci ani, voi relua aici editorialul scris atunci în Observator cultural nr.663, din 27 februarie 2013. Nu înainte însă de a semnala cîteva aspecte nou apărute:

1. Inexistenţa unor cinematografe – altele decît cele din malluri – în care să poată fi proiectate filme de artă, premiere româneşti, documentare, scurtmetraje etc.
2. Proliferarea unei stilistici a excluderii, promovate deopotrivă de cei ce se simt chemaţi „să apere ortodoxia“, într‑un mod ce aminteşte de defilările legionare, precum şi de cei care cer execuţii publice, în scrisori deschise şi fără nici o probă alta decît propriile suspiciuni ridicate la rang de certitudini.
3. Actul artistic – că e vorba despre film, pictură, literatură – e sacrificat pe altarul unor agende publice antagonice, care nu văd în artă decît un pretext pentru exhibarea convingerilor religioase sau socio-politico-sexuale. În ambele cazuri, demersul artistic este victimă sigură.

*

Un incident petrecut săptămîna trecută (n.r. – 20 februarie 2013) la Muzeul Ţăranului Român a tulburat apele şi aşa destul de tulburi ale vieţii noastre publice. Proiecţia filmului The Kids Are All Right (2010) a fost întreruptă de protestele vehemente (care, din fericire, nu au degenerat în violenţe fizice) ale unui grup de spectatori, reprezentanţi ai unor organizaţii creştin-ortodoxe. Dar nu despre actorii implicaţi în acest eveniment, de‑o parte sau de alta, intenţionez să vorbesc aici şi nici despre vinovăţii, reale sau imaginare. Cititorii interesaţi să-şi facă o idee despre ce s-a întîmplat pe 20 februarie, la MŢR, pot citi, în paginile revistei, punctele de vedere ale tuturor celor care, într-un fel sau altul, au „contribuit“ la eşecul unui eveniment organizat de Asociaţia Accept, în cadrul „Lunii LGBT“ (Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender), precum şi comentariile unora dintre colaboratorii constanţi ai Observatorului cultural.

Textul de faţă e mai curînd o meditaţie despre multiplele faţete ale intransigenţei şi despre incapacitatea de a accepta alteritatea, fără tentaţia de a-l stigmatiza pe celălalt, pe cel care gîndeşte diferit, pe cel care are alte valori decît mine şi care simte nevoia să şi le exprime cu voce tare. Societatea românească este, încă, după mai bine de douăzeci de ani de la căderea regimului comunist, un mediu refractar la diversitate şi diferenţă, bîntuit în egală măsură de nostalgia unanimităţilor şi de obsesia de a fi „în trend“, un mediu în care opiniile sînt, de cele mai multe ori, intens polarizate, iar dezbaterile în care să primeze argumentele raţionale lipsesc aproape cu desăvîrşire. În minunata lume nouă în care trăim, reflexele condiţionate ţin loc de gîndire individuală, iar conformismul este o „valoare“ mult mai apreciată decît spiritul critic, considerat frecvent un simp­tom îngrijorător al incapacităţii de admiraţie. În România, dezbaterilor li se substituie conflictele, iar a refuza să te înrolezi într-una dintre taberele beligerante, a-ţi exersa spiritul critic în scopul de a identifica erorile sau derapajele celor care încearcă să-ţi impună modul lor (unicul, se subînţelege) de a privi şi de a înţelege lumea constituie un risc inerent.

Şi totuşi, ce s-ar putea spune despre modul în care se manifestă, în presa scrisă sau în mediul virtual, exponenţii unei mişcări ce deplînge secularizarea Statului, în numele unui fundamentalism religios cu manifestări, nu de puţine ori, extremiste, animaţi de un zel militant ce frizează intoleranţa şi aminteşte de excesele extremei drepte interbelice? Unii dintre cei care au protestat împotriva manifestărilor din cadrul „Lunii LGBT“ – pe 20 februarie, la MŢR, dar şi pe net, şi mult mai vehement – se revendică, de altfel, din ideologia mişcării legionare interbelice, iar intervenţia lor nu face altceva decît să compromită orice tentativă de dezbatere. Pentru că scopul nu este dezbaterea, ci impunerea unui punct de vedere, neapărat creştin-ortodox şi neapărat naţionalist, care nu ţine cont de sensibilităţile şi de opţiunile celor care nu împărtăşesc nici confesiunea religioasă şi nici nu aparţin etniei majoritare. Unii, dar, cu siguranţă, nu toţi.

Iar aici intrăm pe celălalt teritoriu, al celor care, discriminaţi ani la rînd şi culpabilizaţi pentru „vina“ de a fi altfel decît majoritatea, încearcă să înscrie pe agenda publică o temă şi, în fond, o realitate multă vreme ignorate şi considerate tabu. Într-o ţară care, timp de două decenii, nu a avut puterea să demareze o confruntare sistematică reală cu propriul trecut totalitar (de dreapta şi de stînga), cu consecinţe vizibile în spaţiul public – cum a făcut-o, de pildă, Germania –, este foarte greu să impui o astfel de tematică, fără o serie de dezbateri publice prealabile, la care să participe voci reprezentative ale elitelor intelectuale, cu argumente pro şi contra. E adevărat, însă, că încercări de acest fel, timide, s-au mai făcut. După cum la fel de adevărat este şi că nu au existat manifestări ostile la proiecţia unor filme precum Philadelphia sau Brokeback Mountain sau la spectacole de teatru ca Îngeri în America. Nici The Kids Are All Right, care a rulat în cinematografele româneşti în 2011, nu a stîrnit reacţii de protest pînă săptămîna trecută, cînd s-a încercat difuzarea lui la MŢR, la iniţiativa Asociaţiei Accept.

Să fie locul ales de organizatori un factor important în succesiunea evenimentelor? Aici opiniile sînt împărţite. În mod evident, Muzeul este un spaţiu public, ce nu poate fi confundat cu biserica şi nici nu poate fi acaparat de o grupare anume. Şi totuşi, orice spaţiu public instituie un anume orizont de aşteptare şi îşi creează, în timp, un public anume. Dacă cineva ar avea iniţiativa de a organiza un concert hip‑hop la Ateneul Român, acţiunea, deşi perfect legală, ar fi, totuşi, inadecvată, iar publicul obişnuit al Ateneului ar fi, cu siguranţă, contrariat. După cum organizarea unui concert din cadrul Festivalului Enescu într-un club de manele ar fi, desigur, de neconceput. Locurile publice nu sînt neutre, ele sînt învestite, în timp, cu anumite conotaţii, iar a nu ţine cont de această încărcătură simbolică a locului compromite, din start, orice acţiune. Pentru că există riscul, aproape inevitabil, ca prin gestul tău să aduci atingere unor valori majore pentru celălalt, cel pe care vrei să-l sensibilizezi în privinţa drepturilor tale. Asta şi pentru că celălalt e o noţiune circumstanţială şi relativă, iar  identificarea lui depinde, inevitabil, de punctul de vedere din care priveşti lucrurile.

Citeam, în dialogul dintre Radu Jörgensen şi Emil Moldoveanu, reporterul român de la Guantanamo (publicat în numărul de săptămîna trecută al Observatorului cultural), că avocata americană a unuia dintre deţinuţii de la Guantanamo purta văl musulman în prezenţa acestuia, din respect pentru religia lui. Recunosc că, la prima vedere, gestul mi s-a părut exagerat: era vorba despre un deţinut acuzat de complot împotriva Americii! Şi totuşi, respectul pentru dreptul celuilalt de a crede altceva decît cred eu, fără să‑l judec şi să-l stigmatizez pentru asta, nu poate fi decît unul reciproc.