Fragment din discursul viceguvernatorului BNR Liviu Voinea, propus si votat in functie de PSD :
„Așadar, este toată rezerva în țară? Nu, și este bine că este așa. De cel puțin trei ori în istorie faptul că aveam toată rezerva de aur în România a creat o serie de probleme: înstrăinarea tezaurului – 91,48 tone aur în 1916 și 1917; perioada dintre 1947 și 1955, când rezerva a scăzut cu 192,2 tone pentru compensații de război – în special anul 1952 când scăderea este de 129,25 tone; anul 1986, când s-au vândut 78,5 tone de aur, reprezentând două treimi din rezervă, pentru plata datoriei publice.
De asemenea, în 1944 au fost necesare eforturi deosebite pentru ascunderea rezervei de aur, reprezentând 192,3 tone aur, mai întâi în pivnița Mănăstirii Tismana și mai apoi în peștera de lângă Mănăstire. Această cantitate reprezenta întreaga rezervă ținută în țară, și ea a fost integral readusă în București, la gram, în 1947. Tot integral a fost returnată și rezerva de aur pe care Polonia ne-a încredințat-o în 1939, reprezentând 2,7 tone de aur; și aceasta a fost depozitată la Tismana și returnată în 1947.
La sfârşitul anului 1944, stocul de aur al BNR însuma 237,6 tone aur – din care 47,3 tone în străinătate (Londra, Elveția și New York) – ceea ce arăta că există o continuitate în comportamentul băncilor centrale, care și atunci, ca și acum, nu-și păstrau rezerva metalică într-un singur loc.
Distribuția repartizării rezervei metalice la bănci de prestigiu din străinătate se face pentru a garanta plățile și poziția internațională a țării respective. Chiar și regimul comunist a ținut o parte a rezervei în străinătate. De exemplu, în 1971, chiar înainte de declanșarea crizei petrolului și de sfârșitul etalonului aur, 47% din rezerva de aur de 95,7 tone era depozitată în străinătate. La sfârșitul anului 1989 toată rezerva, de 67 de tone, era însă în țară.”
(discurs Februarie 2019 Liviu Voinea, viceguvernator BNR)